Sfințirea lui Elliot Hodge/Sanctification of Elliot Hodge română/engleză

Purificarea și începutul slujirii, Partea 7:1

Într-o noapte din ianuarie 1919, Dumnezeu m-a purificat complet. Dumnezeu începuse atunci să mă cheme să-L slujesc, iar eu am început să țin întâlnirile de rugăciune. Dumnezeu ne binecuvânta nemaipomenit de frumos casa, iar eu am știut că am găsit lucrul după care sufletul meu tânjea de când eram mic. Lucrurile de care obișnuiam să mă bucur și pe care le iubeam nu mai însemnau nimic pentru mine atunci, iar lucrul lui Dumnezeu le luase locul.

Într-o zi am primit o scrisoare de la fratele Martin, în care mă ruga să vin în orașul Sherman, Kansas. Îmi spunea că țin o întâlnire acolo și vor să îi ajut. Joi după-amiaza, înainte de Duminica Paștelui, m-am dus în orașul Sherman, unde se povestea Evanghelia, atât în ​​predică, cât și în cântec, acelei părți pierdute a lumii. Toată lumea părea bucuroasă să mă vadă. Aproape toți și-au dorit să vin acasă cu el și să stau toată noaptea. Era chiar o schimbare față de ceea ce fusese înainte. În noaptea de duminică a Paștelui m-am ridicat în picioare pentru a mărturisi; iar înainte să știu ce se întâmplă, Dumnezeu mă binecuvântase, pentru prima dată, să predic marea Evanghelie a lui Hristos.

În timp ce țineam o slujbă de redeșteptare în Arcadia, Kansas, am coborât într-o după-amiază în ​​gara Frisco pentru a mă întâlni cu un frate de credință drag care venea cu trenul. În timp ce așteptam trenul, m-am plimbat în cealaltă parte a gării și am văzut un bărbat care stătea jos pe una dintre linii. Arăta de parcă n-ar fi avut nicicând un prieten în toată viața lui. Genunchii pantalonilor îi erau ieșiți în afară, coatele mânecilor hainei zdrențuite și pantofii aproape nimiciți.

Am știut după înfățișarea lui că este vagabond, așa că, cu toată dragostea de care puteam da dovadă, m-am dus până la el și i-am vorbit cât am putut de prietenos. L-am întrebat dacă locuiește în Arcadia și mi-a spus că nu are casă. Mi-a zis că merge în Tennessee, unde erau unii dintre tovarășii săi.

L-am întrebat dacă a fost vreodată convertit sau dacă știe ceva despre religie. A părut interesat dintr-o dată și mi-a zis: „Domnule, sunteți primul om care îmi spune asta în ani de zile. Mama mea a murit acum douăzeci de ani, când aveam vreo șaptesprezece ani, iar ea a fost unul dintre vechii metodiști. Am auzit-o strigând de atâtea ori, iar când a murit, i-am promis că într-o zi voi merge pe drumul pe care a mers ea, dar nu am făcut-o niciodată.”

„Ai vrea să faci asta?”, l-am întrebat. A zis ca ar vrea, dacă nu a mers atât de departe, încât să fie prea târziu. I-am spus că țin o întâlnire în biserica cea mare de pe deal, că ar trebui să nu mai caute niciun tren, să se gândească doar la fericirea sufletului lui și să vină la biserică în noaptea aceea. A răspuns că nu este pregătit să meargă și nu este îmbrăcat potrivit.

I-am spus că nu poate duce cu el acele haine în Ceruri și l-am rugat să vină cu mine, să mergem acolo. I-am mărturisit că, la un moment dat, eram în aceeași condiție în care era el atunci, și că Dumnezeu m-a eliberat, spunându-mi să transmit și altora. I-am mai zis că știu că Dumnezeu îl va salva dacă Îi va da o șansă.

În seara aceea, pe măsură ce biserica se umplea, ochii mei îl căutau pe omul acela. Când a început slujba, a intrat și s-a așezat la distanță, în spatele sălii. În seara aceea, Dumnezeu ne-a oferit o slujbă măreață și păcătoșii au început să vină la altar să se roage; dar mintea mea era la acel om, așa că, m-am dus în spate, i-am vorbit încurajator și l-am invitat să vină să îngenuncheze și să se roage pentru sufletul lui.

Am văzut că vrea să vină, dar ceva îl reține, și am știut că este vorba despre hainele lui. I-am zis să nu se mai gândească la haine și să vină cu mine. S-a ridicat, și-a croit drum spre altar și a îngenuncheat cu supunere umilă în fața Dumnezeului lui. A început să strige și s-a ridicat în picioare cu slava lui Dumnezeu pe chip, spunând: „Pot să o întâlnesc pe mama într-o zi în ceruri.”

Nici nu vă puteți da seama cât de fericit a fost acest om în acel moment! În seara aceea m-am hotărât și i-am jurat lui Dumnezeu să fac tot posibilul să văd mulți alți oameni de acest gen salvați. Am avut multe încercări, dar până acum am reușit să păstrez acest jurământ.

Sanctification and Beginning In The Ministry, Part 7

One night in January, 1919, God sanctified me wholly. Now God began to call me into the ministry, and I began to lead the prayer meetings. God was wonderfully blessing our home, and I knew that I found the thing that my soul had longed for ever since I was just a boy. The things that I used to enjoy and love were nothing to me now, and the work of God had taken their place.

One day I received a letter from Brother Martin asking me to come to Sherman City, Kansas. He said that they were holding a meeting there and that they wanted me to help them. On the Thursday afternoon before Easter Sunday I went to Sherman City where the Gospel story, both in sermon and in song was being told to that part of the lost world. Everyone seemed glad to see me. Almost everyone wanted me to come home with him and stay all night. This was quite a change from the way it had been. On Easter Sunday night I rose to my feet to testify; and before I knew what was going on, God had, for the first time, anointed me to preach the great Gospel of Christ.

As I was holding a revival service in Arcadia, Kansas, one afternoon I went down to the Frisco depot to meet a dear brother in the Lord who was coming in on the train. While waiting for the train, I walked around to the other side of the depot and there saw a man sitting on one of the tracks. He looked as though he had never had a friend in all his life. The knees of his pants were out, the elbows of his coat sleeves were ragged, and his shoes were almost gone.

I knew by his appearance that he was a tramp, so with all the love I could muster up I walked up to him and spoke as kindly as I knew how. I asked him if he lived in Arcadia, and he told me that he had no home. He told me he was going to Tennessee where some of his folks were.

I asked him if he had ever been converted or if he knew anything about religion. He seemed interested at once, and said, “Mister, you are the first man that has mentioned that to me for years. Twenty years ago my mother died, when I was about seventeen years old; and she was one of those old-fashioned Methodists. I heard her shout so many times, and when she died, I promised her that some day I would take the road she took, but I never have.”

“Would you like to?” I asked him. He said he would if he hadn’t gone so far that it was too late. I told him that I was conducting a meeting in that big church on the hill, and that he should forget about looking for a train and just think about his soul’s welfare and to come up to church that night. He said that he was not fit to go and that his clothes were not fit to wear.

I told him that he couldn’t take those clothes to Heaven with him, and asked him to come on and go up there. I told him that at one time I was in the same shape that he now was, and that God had delivered me and told me to tell it to others. I told him that I knew God would save him if he would only give Him a chance.

That night as the church was filling up, my eyes were searching for that one man. As the service started, he came in and sat down way in the back of the house. That night God gave us a grand service, and sinners began to come to the altar to pray; but my mind was on that man, so accordingly I went back and spoke to him encouragingly and invited him to come and kneel and pray for his soul.

I saw that he wanted to come but that something was holding him, and I knew it was his clothes. I told him not to mind his clothes but to come on with me. He arose and made his way to the altar and knelt in humble submission to his God. He began to shout, and rose to his feet with the glory of God on his face and said, “I can meet mother some day in the skies.”

If you could just realize what great happiness that man had at that time! That night I made up my mind and made a vow to God to do my best to see many more of this kind saved. I have had many trials, but so far I have managed to keep this vow.