Sfințirea lui Elliot Hodge – Partea 2.2
După ce am mers opt sau nouă străzi, am ajuns la o reședință comfortabilă din partea vestică a orașului. Chiar înainte de a ajunge acolo, el m-a întrebat din nou cum mă numesc; și eu i-am spus să îmi zică Tom Jenkins.
Vedeți voi, în acea perioadă încă foloseam numele tatălui meu vitreg. Acest lucru explică partea Jenkins a acestei povestiri. Ne-am apropiat de casă și el și-a lăsat micul stand pe o cărare ce ducea spre intrare, a deschis ușa, s-a tras cu un pas înapoi și mi-a spus să intru și să mă simt ca și când aș fi acasă. Vai, ce bine a sunat!
Am intrat apoi într-o cameră ce s-a dovedit a fi sala de mese a acelei case. Lumina era aprinsă și, așezată la masa din sufragerie, cosând, stătea o doamnă mare de vârstă mijlocie care, după ce am intrat noi în camera, s-a uitat peste ochelari și a spus cu un ton mămos: "Bună seara." Numele acestui bărbat era James Crowson. El a spus: "Katy, am adus acasă un prieten de-al nostru din Kansas. Vreau să îl cunoști pe domnul Jenkins." Ne-am salutat și nu pot spune exact cum am simțit că a fost introducerea, pentru că evenimentele s-au petrecut foarte repede și lucrurile au fost complet diferite față de ritmul pe care l-am avut în trecut, așa că presupun că m-am comportat destul de ciudat.
După ce am fost prezentat, m-am așezat într-un balansoar mare din spatele sobei și am început să povestesc totul despre cum ne-am întâlnit. Desigur, doamna a vrut să știe și despre mama și tatăl meu. După cum știți, povestea pe care a trebuit să o spun a fost una tristă; și văzând că într-adevăr dorea să știe, mi-am deschis inima. Părea că noii mei prieteni erau atât de interesați de mine, încât trebuia să le spun totul. După ce am vorbit o perioadă și am discutat puțin și despre istoria mea, ea a spus că ar presupune că ne-ar plăcea o ceașcă de cafea caldă – că nu putea ghici niciodată pe cine va aduce Jim acasă cu el, dar știa că oamenilor le plăcea întotdeauna o ceașcă de cafea.
I-a spus lui Jim să stea cu mine cât timp ea va pregăti un mic prânz. Și în acel moment mi-am dat seama că există și niște oameni buni în această lume. Cât timp ne-am băut cana caldă de cafea și am mâncat prânzul, el mi-a spus că aș putea dormi într-o cameră chiar de lângă sala de mese. Doamna bătrână a aprins lumina în cameră, a îmbrăcat păturile de pe un pat mare de pene și mi-a vorbit atât de amabil, încât aș fi vrut să stau acolo pentru tot restul vieții mele. Mi-a spus că pot merge să dorm oricând doresc; și, bineînțeles, eram pregătit în acel moment, deoarece aveam mare nevoie de somn.
După ce am intrat în cameră și am închis ușa, m-am așezat pe marginea patului și mi-am dat jos pantofii. Încă mă gândeam la ce fel de oameni cunoscusem în acea zi, deoarece păreau așa de mărinimoși și atât de diferiți de toți ceilalți oameni pe care i-am cunoscut de când plecasem de acasă. Mult timp după ce m-am întins pe pat am stat treaz să mă gândesc la noii prieteni și la cât va dura această situație până când, într-un final, nu știu cât era ceasul, m-am cufundat într-un somn liniștitor.
Dimineața următoare a fost foarte frig și nu aveam nici măcar un lucru pe care trebuia să îl fac. Nu voiam să merg acasă și nici nu îmi păsa de lucru, pentru că nu știam ce puteam să fac. Un lucru știam – și anume că am găsit un om despre care credeam că e un prieten adevărat. Domnul Crowson m-a întrebat ce meserie aveam și i-am spus că am fost miner.
“Cât timp ai lucrat în mine?”, m-a întrebat apoi. “Am început să lucrez în mine de când aveam vreo doisprezece ani”, i-am răspuns.
Apoi m-a întrebat dacă știu încotro mă îndrept sau dacă doream să îmi găsesc un anumit loc de muncă. După ce i-am spus că nu știu încotro mă îndrept și nici nu îmi pasă, ci că doar nu îmi doresc să merg acasă, bineînțeles că amândoi au fost foarte interesați și m-au întrebat de ce nu vreau să merg acasă. Le-am spus că, de fapt, eu nu am un loc pe care să îl numesc acasă. Păreau niște oameni atât de buni, încât mi-am deschis inima și le-am spus întreaga mea istorie.
Nu m-am putut abține și am lăsat să curgă câteva lacrimi, deoarece chiar credeam că nu am nicio casă și niciun prieten (acum, chiar aici, prietenii mei, vreau să spun următorul lucru – atunci când ți-ai pierdut mama, ți-ai pierdut și cel mai bun prieten). În timp ce le spuneam povestea mea, amândoi deveneau foarte grijulii și întristați și singurul lucru pe care puteau să îl zică a fost: "Bine, bine." Doamna Crowson avea lacrimi în ochii și domnul Crowson mi-a spus: "Știi ceva, fiule, cred că o să pot rezolva să rămâi aici cu noi în această iarnă și să fii parte din familie. O să îți pregătesc un alt stand pe care să îl cari în jos către depozit și vom merge de acum încolo cu două standuri în loc de unul. Vei putea să locuiești cu mine, nu te va costa nimic și îți voi da jumătate din ce câștigi."
Încă aveam sentimentul că trebuie să călătoresc și nu puteam să scap de el. Voiam să rămân cu ei, dar în același timp și să îmi continui drumul. M-am uitat la acel viscol ce încă venea din nord; era atât de rece, încât puteai auzi un cal ce se plimbă prin zăpadă de la o stradă distanță. Am analizat situația și m-am întrebat care ar fi cea mai bună decizie pentru mine.
Dl. Crowson mi-a spus să mă gândesc foarte bine. "Fiindcă, bineînțeles, nu voi mai avea nevoie de ajutorul tău când va veni primăvara, deoarece volumul de lucru va scădea și nu voi avea nevoie decât de un stand. Îmi pare rău pentru tine și chiar vreau să te ajut, dar asta este singura modalitate prin care știu să o fac", a spus el.
Așa că m-am uitat din nou la viscolul de afară și m-am întrebat cum ar fi să vând tamale fierbinți, pentru că altceva nu părea că aș putea face. Dar când mă gândeam la patul călduț pe care l-aș avea în fiecare noapte și la mâncarea bună pe care urma să o mănânc, m-am decis să rămân. Le-am zis că nu știam nimic despre vânzarea de tamale fierbinți; singurul lucru pe care îl știam despre ele e că sunt foarte bune la gust. Ei m-au asigurat că nu e nicio problemă că nu știu nimic și că ar fi și o ocazie bună pentru mine să îmi pot lua niște haine bune. Au spus că simțeau că am luat o decizie înțeleaptă.
După ce situația a fost stabilită, Jim și cu mine am plecat să ne facem cumpărăturile necesare ca să putem să facem tamale fierbinți. Pe la ora trei în acea după masă acestea erau deja gata și mi-am dus apoi standul în fața depozitului ca să vând marfa.
Înainte de ora opt seara am vândut tot ce am avut și mie mi-au rămas vreo 1.75$. Deoarece de obicei lucram pentru un dolar pe zi, suma aceasta mi se părea mare. Eu aș fi lucrat și pentru cincizeci de cenți pe zi în loc să fur, pentru că atunci când aveam opt ani, mama m-a învățat o lecție valoroasă în timp ce mă bătea cu un băț de hicori pentru că am furat o ceapă albă mare.
Am lucrat aici până în primăvară și chiar nu erau destui clienți pentru două standuri. Până atunci adunasem câțiva bănuți, hainele mele erau acum bune, așa că într-o dimineața a lunii martie, am spus familiei Crowson că mă gândeam să văd ce altceva mai există pe lumea asta. Așa că, după ce m-au invitat să mă întorc să îi vizitez oricând îmi doresc, mi-am lăsat în urmă prietenii și m-am dus către depozit. Totuși, era prea mult pentru mine să plătesc un tren care să mă ducă departe, dar am găsit unul care mergea spre Hugo, Oklahoma.
