Sfințirea lui Elliot Hodge/Sanctification of Elliot Hodge introduced by Doyle Davidson - română

O ȘEDERE TEMPORARĂ ÎN PARIS, TEXAS – Partea 2.1

După câteva săptămâni, soarta s-a întors în favoarea mea; așa că m-am ridicat și am început să merg prin stația de triaj – mergeam undeva, dar nu știam unde. Am realizat din nou că nu am prieteni. Deja era decembrie prin acea perioadă și vântul din Texas bătea prin preerie de parcă era cel mai puternic viscol pe care l-am văzut; și m-am gândit: “Oh, dacă aș avea măcar un dolar acum sau un loc din care aș putea câștiga un dolar!” Dar nu aveam, așa că nu puteam decât să las soarta să își urmeze cursul și să aștept ceva ce părea a fi sfârșitul.

Cândva, spre amurgul nopții (și nu voi uita acest moment prea curând), am intrat într-un vagon plin de fân și, după o vreme mi-am dat seama că acesta a început să se miște. Nu mi-am dat seama în ce direcție mergeam, dar mergeam undeva. Pe la ora nouă, trenul a oprit și m-am dat jos din vagon. Mi-am dat seama că mă aflu în Paris, Texas, un orășel la granița de nord a statului. Neștiind încotro să mă îndrept, am început să merg spre nord. Nu știam unde voi sta în acea noapte, dar în câteva minute am ajuns într-o piață deschisă. În ambele părți existau localuri și chiar și unul sau două restaurante.

Într-unul din acele restaurante, bărbații și femeile luau prânzul și bărbații beau ca și când se simțeau foarte bine. Am intrat într-un local și m-am așezat lângă un cuptor. M-am uitat la mulțime și m-am întrebat dacă vreunul din ei mi-ar da măcar 25 de cenți, prețul unei mese în acea perioadă.

Cum acest lucru nu părea foarte probabil, după ce m-am uitat la oamenii de acolo și m-am și încălzit, am ieșit din nou în stradă. A fost foarte frig în acea noapte; de fapt, nici nu cred că am văzut o noapte mai rece decât aceea în Texas. Ninsese toată ziua și încă ningea mărunt și repede. Vântul vuia dinspre nord și hainele mele de vară nu îmi țineau deloc de cald. Mă simțeam de parcă aș fi fost dispus să îmi dau toată viața. Am stat pentru câteva minute în ușa unui local, uitându-mă în susul și josul străzii, întrebându-mă încotro să mă îndrept sau cu cine să vorbesc. Mă gândeam că această lume e una nemiloasă și bătrână și că nimănui nu îi pasă dacă eu trăiesc sau nu.

În tot acest timp, mintea mea se întorcea în copilărie, în perioada în care mama și tatăl meu trăiau. Mă simțeam rău numai când mă gândeam la situația în care mă aflam; dar știam că trebuie să fac ceva în curând, așa că am ieșit în zăpadă și am început să merg în susul străzii. Când am ajuns la colț, am văzut un bărbat cu o privire binevoitoare stând lângă un stand mic, destul de ciudățel. Cel mai bine pot descrie acel stand ca având un sistem de rulare la fel de mare ca un cărucior de copii. Cuva aceea era făcută dintr-o cutie de vreo 45 de cm lățime (aprox. 18 inci), vreo 18 cm adâncime și, după câte îmi amintesc, vreo 90 cm lungime (aprox. 3 picioare).

Acest bărbat mi-a zâmbit și, vorbind pe un ton destul de binevoitor, mi-a spus ceva de genul: “Cam frig în seara asta!” “Da”, am răspuns eu. “În special pentru cineva care este încă îmbrăcat în haine de vară.” Mergând mai departe, nu am putut să mă abțin să nu mă uit înapoi către el. Am mers câțiva pași și am avut apoi sentimentul că ar trebui să mă întorc și să vorbesc cu acel om, să aflu mai multe despre el, pentru că avea o privire foarte prietenoasă. Așa că m-am întors și am mers din nou către el.

Ajungând în dreptul lui, el m-a întrebat dacă aștept pe cineva; și eu i-am răspuns: “Da și nu.” Când m-a întrebat unde locuiesc, eu i-am zis: “Domnule, sunteți cel mai binevoitor om cu care am vorbit și pe care l-am văzut de multă vreme, așa că vă voi spune câteva lucruri și vă voi cere sfatul.” I-am spus cât am putut de precis despre locurile în care am fost în ultimele trei sau patru luni, de unde am venit în acea noapte și tot ce am putut legat de aceste lucruri. El mi-a spus: “Băiete, îmi pare rău de tine și știu ce ai nevoie. Nu-i așa că ești înfometat și obosit și înfrigurat și ți-e somn?” Eu am spus: “Domnule, v-ați dat seama foarte bine.” El mi-a spus apoi că dacă pot mânca ce are el să îmi dea, atunci mă va hrăni cu toate tamalele pe care puteam să le mănânc. Eu am spus: “Domnule, nu am mai văzut niciodată această mâncare, dar dacă sunt bune de mâncat, puteți să îmi dați câteva.”

Așa că el a zâmbit prietenos și mi-a spus că mi le va da în funcție de cum le mâncam, pentru că dacă se răceau nu mai erau așa de bune. Așa că am mâncat jumătatea de duzină pe care mi-a dat-o, iar apoi el mi-a arătat cum să iau cojile de porumb de pe mâncare și ce parte să mănânc. Pentru mine, acea cină a fost una foarte copioasă. M-am uitat la el, cerându-mi parcă scuze din priviri, dar el mi-a zis să continui, pentru că îi plăcea să mă vadă mâncând. Cred că în acea seară am mâncat vreo trei duzine de tamale. Bărbatul m-a întrebat care e numele meu; și după ce i-am zis, el mi-a spus: “Nu cred că vei găsi vreun loc în care să stai, așa că mai bine vii în casa mea în noaptea asta.” M-am uitat în jurul meu și nu am putut să mă abțin să nu mă gândesc că era, într-adevăr, adevărat că Dumnezeu sau altcineva a făcut în așa fel încât eu să am un loc în care să dorm în acea noapte. Așa că bineînțeles că am acceptat invitația. Nu știam ce fel de loc era acela în care voi sta, dar nici nu mă interesa prea tare; așa că după vreo jumătate de oră el a zis că putem să închidem standul și să mergem să dormim. Așa că am plecat spre casa lui.

Guideposts Classics: Corrie ten Boom on Forgiveness

In this story from November 1972, the author of The Hiding Place recalls forgiving a guard at the concentration camp where her sister died.

by Corrie ten BoomFrom  - Posted on Jul 24, 2014

It was in a church in Munich that I saw him, a balding heavyset man in a gray overcoat, a brown felt hat clutched between his hands. People were filing out of the basement room where I had just spoken, moving along the rows of wooden chairs to the door at the rear.

It was 1947 and I had come from Holland to defeated Germany with the message that God forgives.

It was the truth they needed most to hear in that bitter, bombed-out land, and I gave them my favorite mental picture. Maybe because the sea is never far from a Hollander’s mind, I liked to think that that’s where forgiven sins were thrown.

“When we confess our sins,” I said, “God casts them into the deepest ocean, gone forever.”

READ MORE: PAUL HARVEY ON SUBMITTING TO GOD

The solemn faces stared back at me, not quite daring to believe. There were never questions after a talk in Germany in 1947. People stood up in silence, in silence collected their wraps, in silence left the room.

And that’s when I saw him, working his way forward against the others. One moment I saw the overcoat and the brown hat; the next, a blue uniform and a visored cap with its skull and crossbones.

It came back with a rush: the huge room with its harsh overhead lights, the pathetic pile of dresses and shoes in the center of the floor, the shame of walking naked past this man. I could see my sister’s frail form ahead of me, ribs sharp beneath the parchment skin. Betsie, how thin you were!

Betsie and I had been arrested for concealing Jews in our home during the Nazi occupation of Holland; this man had been a guard at Ravensbrück concentration camp where we were sent.

Now he was in front of me, hand thrust out: “A fine message, fräulein! How good it is to know that, as you say, all our sins are at the bottom of the sea!”

And I, who had spoken so glibly of forgiveness, fumbled in my pocketbook rather than take that hand. He would not remember me, of course–how could he remember one prisoner among those thousands of women?

But I remembered him and the leather crop swinging from his belt. It was the first time since my release that I had been face to face with one of my captors and my blood seemed to freeze.

“You mentioned Ravensbrück in your talk,” he was saying. “I was a guard in there.” No, he did not remember me.

“But since that time,” he went on, “I have become a Christian. I know that God has forgiven me for the cruel things I did there, but I would like to hear it from your lips as well. Fräulein”–again the hand came out–“will you forgive me?”

And I stood there–I whose sins had every day to be forgiven–and could not. Betsie had died in that place–could he erase her slow terrible death simply for the asking?

It could not have been many seconds that he stood there, hand held out, but to me it seemed hours as I wrestled with the most difficult thing I had ever had to do.

For I had to do it–I knew that. The message that God forgives has a prior condition: that we forgive those who have injured us. “If you do not forgive men their trespasses,” Jesus says, “neither will your Father in heaven forgive your trespasses.”

I knew it not only as a commandment of God, but as a daily experience. Since the end of the war I had had a home in Holland for victims of Nazi brutality.

Those who were able to forgive their former enemies were able also to return to the outside world and rebuild their lives, no matter what the physical scars. Those who nursed their bitterness remained invalids. It was as simple and as horrible as that.

And still I stood there with the coldness clutching my heart. But forgiveness is not an emotion–I knew that too. Forgiveness is an act of the will, and the will can function regardless of the temperature of the heart.

“Jesus, help me!” I prayed silently. “I can lift my hand. I can do that much. You supply the feeling.”

And so woodenly, mechanically, I thrust my hand into the one stretched out to me. And as I did, an incredible thing took place. The current started in my shoulder, raced down my arm, sprang into our joined hands. And then this healing warmth seemed to flood my whole being, bringing tears to my eyes.

“I forgive you, brother!” I cried. “With all my heart!”

For a long moment we grasped each other’s hands, the former guard and the former prisoner. I had never known God’s love so intensely as I did then.

And having thus learned to forgive in this hardest of situations, I never again had difficulty in forgiving: I wish I could say it! I wish I could say that merciful and charitable thoughts just naturally flowed from me from then on. But they didn’t.

If there’s one thing I’ve learned at 80 years of age, it’s that I can’t store up good feelings and behavior–but only draw them fresh from God each day.

Maybe I’m glad it’s that way. For every time I go to Him, He teaches me something else. I recall the time, some 15 years ago, when some Christian friends whom I loved and trusted did something which hurt me.

You would have thought that, having forgiven the Nazi guard, this would have been child’s play. It wasn’t. For weeks I seethed inside. But at last I asked God again to work His miracle in me. And again it happened: first the cold-blooded decision, then the flood of joy and peace.

I had forgiven my friends; I was restored to my Father.

Then, why was I suddenly awake in the middle of the night, hashing over the whole affair again? My friends! I thought. People I loved! If it had been strangers, I wouldn’t have minded so.

I sat up and switched on the light. “Father, I though it was all forgiven! Please help me do it!”

But the next night I woke up again. They’d talked so sweetly too! Never a hint of what they were planning. “Father!” I cried in alarm. “Help me!”

His help came in the form of a kindly Lutheran pastor to whom I confessed my failure after two sleepless weeks.

“Up in that church tower,” he said, nodding out the window, “is a bell which is rung by pulling on a rope. But you know what? After the sexton lets go of the rope, the bell keeps on swinging. First ding then dong. Slower and slower until there’s a final dong and it stops.

“I believe the same thing is true of forgiveness. When we forgive someone, we take our hand off the rope. But if we’ve been tugging at our grievances for a long time, we mustn’t be surprised if the old angry thoughts keep coming for a while. They’re just the ding-dongs of the old bell slowing down.”

And so it proved to be. There were a few more midnight reverberations, a couple of dings when the subject came up in my conversation. But the force–which was my willingness in the matter–had gone out of them. They came less and less often and at last stopped altogether.

And so I discovered another secret of forgiveness: that we can trust God not only above our emotions, but also above our thoughts.

And still He had more to teach me, even in this single episode. Because many years later, in 1970, an American with whom I had shared the ding-dong principle came to visit me in Holland and met the people involved. “Aren’t those the friends who let you down?” he asked as they left my apartment.

“Yes,” I said a little smugly. “You can see it’s all forgiven.”

“By you, yes,” he said. “But what about them? Have they accepted your forgiveness?”

“They say there’s nothing to forgive! They deny it ever happened. But I can prove it!” I went eagerly to my desk. “I have it in black and white! I saved all their letters and I can show you where–”

“Corrie!” My friend slipped his arm through mine and gently closed the drawer. “Aren’t you the one whose sins are at the bottom of the sea? And are the sins of your friends etched in black and white?”

For an anguishing moment I could not find my voice. “Lord Jesus,” I whispered at last, “who takes all my sins away, forgive me for preserving all these years the evidence against others! Give me grace to burn all the blacks and whites as a sweet-smelling sacrifice to Your glory.”

I did not go to sleep that night until I had gone through my desk and pulled out those letters–curling now with age–and fed them all into my little coal-burning grate. As the flames leaped and glowed, so did my heart.

“Forgive us our trespasses,” Jesus taught us to pray, “as we forgive those who trespass against us.” In the ashes of those letters I was seeing yet another facet of His mercy. What more He would teach me about forgiveness in the days ahead I didn’t know, but tonight’s was good news enough.

When we bring our sins to Jesus, He not only forgives them, He makes them as if they had never been.

Did you enjoy this story? Subscribe to Guideposts magazine.