Sfințirea lui Elliot Hodge, în curs de traducere în limba română, a fost făcut cunoscută de către Doyle Davidson în august 2012. Versiunea în limba engleză poate fi găsită pe website-ul doyledavidson.com – indicele de postare. Aici aveți mărturia sa personală despre Elliot Hodge:
''L-am auzit pe Elliot Hodge vorbind de câteva ori în anii ’40 la Biserica Redwood, în comitatul Jasper/Newton din Missouri. Totuși, nu l-am auzit nicicând vorbind despre ce s-a întâmplat atunci când și-a pierdut brațul. Și acest lucru cu siguranță ar încuraja o persoană care crede în Dumnezeu. Elliot Hodge a fost un tânăr respins de oameni, persecutat, criticat, i s-a spus să plece în altă parte, însă se pare că Elliot nu s-a dat niciodată bătut. Într-o zi, Dumnezeu a intervenit în viața sa și această mărturie cu siguranță oferă glorie Domnului!
La pagina 18 există o mărturie despre unchiul meu Floyd și despre bunicul meu Luther Davidson. Unul dintre ei a donat sânge pentru Elliot Hodge. Familia mea l-a cunoscut foarte bine. Vă recomand să citiți această mărturie cu inima și cu mintea deschise și să Îl lăsați pe Dumnezeu să vă îndrume.
Dumnezeu să binecuvânteze. Doyle Davidson
The Sanctification of Elliot Hodge, which is being translated in Romanian, was made known by Doyle Davidson in August 2012. The english version can be found at his website doyledavidson.com – posting index. Here is his personal testimony about Elliot Hodge:
''I heard Elliot Hodge speak several times in the 1940’s at Redwood Church, on the Jasper/Newton County line in Missouri. However I never heard him share this testimony of what happened when he lost his arm. It will certainly encourage a person that is believing God. Elliot Hodge was as a young boy rejected of men, persecuted, criticized, told to go on someplace else, yet it doesn’t appear that Elliot ever gave up. One day God intervened into his life and this testimony most certainly gives Glory to God!
On page 18 there is a testimony about my Uncle Floyd and my grand father Luther Davidson. One or the other gave blood to Elliot Hodge. That’s how well my family knew him. I recommend you read this with an open heart and an open mind and let God minister to you.
God bless, Doyle Davidson
Sfințirea lui Elliott Hodge: O scurtă descriere a vieții mele
PREFAȚĂ
Tuturor sfinților dragi ai Celui Preaînalt, salutări! Am fost rugat de mulți dintre sfinții dragi ai Domnului să scriu despre experiența mea din spital, să povestesc despre cum minunatul Domn din Ceruri Și-a manifestat marea putere vindecătoare în mine, atunci când toate celelalte soluții au eșuat. Dar mai întâi, vreau să vă fac o scurtă descriere a vieții mele, de atunci când mă aflam în păcat și Dumnezeu m-a salvat din el.
Nu sunt un bun scriitor, dar în felul meu mai brut, vreau să vă povestesc tuturor celor interesați despre cât de intrat în păcat am fost și despre miraculoasa mea transformare spre Domnul și Salvatorul Isus Hristos, căruia Îi ofer toată gloria.
PRIMELE CĂLĂTORII
M-am născut în Bluefield, Virginia de Vest, în ziua de 26 decembrie, 1885. Am fost primul copil născut al domnului și doamnei George Hodge. Am locuit în acea parte a țării până când am avut în jur de 12 ani. Când ne-am mutat în partea de vest a Carolinei de Nord, mama și tatăl meu s-au despărțit și, după un timp, un tată vitreg a venit în casa mea. Ne-am mutat din Carolina de Nord în Evansville, Indiana. Și de atunci încolo ne-am tot mutat dintr-un loc în altul.
Din Indiana am plecat spre Illinois, de acolo către Missouri, apoi către Arkansas și apoi spre Kansas. Acolo, mama mea dragă a murit în anul 1904. Tatăl meu a mai trăit și el un an după aceea; din câte știu, ambii au murit în păcat, nefăcând niciodată pace cu Dumnezeu. Am rămas băiat orfan la șaptesprezece ani, cu un tată vitreg pe care nu îl plăceam și care nici el nu mă plăcea pe mine; așa că nu ne-am înțeles deloc. Și de aici a început cariera mea. După cum v-am spus, în anul 1904, în ziua de 4 februarie, mama mea a murit; și am plecat de acasă în data de 22 a următoarei luni de februarie. Având un anumit dor de ducă și niciun loc anume în care voiam să mă opresc, am mers către sud, dintr-un oraș micuț numit Litchfield, din Kansas.
Nu știam unde merg și nici nu prea îmi păsa, voiam doar să plec, mă simțeam ca și când nu aveam casă sau prieteni și pe nimeni care să îmi dea un sfat; mă simțeam așa cum spunea și David că se simte. “Aruncă-Ţi ochii la dreapta… orice scăpare este pierdută pentru mine; nimănui nu-i pasă de sufletul meu.” Psalmi 142:4. Mergeam către sud fără vreun scop și, la un moment dat, m-am oprit într-un mic oraș cunoscut ca Neosho, în Missouri.
Am lucrat acolo câteva zile pentru un vechi prieten de-al nostru, C. C. Peterson, lucrând în domeniul de transport al mobilierului. Având încă dorul de ducă, după cum l-ar numi unii, încă simțind că nu am niciun prieten pe lume și, neștiind cum să îmi fac prieteni, am plecat din nou, oprindu-mă de data asta într-un oraș numit Denning, în Arkansas. Am locuit acolo cu familia când eram copil și m-am gândit că poate voi întâlni pe cineva cunoscut. Așa că am mers să lucrez în minele care existau în zonă, asumându-mi astfel un mare risc. Simțeam că trebuie neapărat să continui și că nu trebuie niciodată să mă opresc. Mi se părea că nimănui nu îi pasă de mine. Nu am primit prea multe cuvinte binevoitoare de când murise mama mea și cam pe atunci am început să înțeleg ce importantă e o mamă în viața unui băiat sau a unei fete în această viață.
Neavând nicio casă și niciun loc în care puteam să merg, niciun prieten adevărat, m-am decis să mai plec o dată. Dacă nu ați trecut niciodată prin aceste lucruri, nu puteți să înțelegeți cu adevărat câtă ardoare există în inima unui băiat fără casă și fără prieteni într-o lume așa de mare. Așa că fără niciun obiectiv anume, într-o noapte pe la ora trei, am mers la sediul companiei Coal & Coke la care eram angajat, mi-am calculat orele lucrate și mi-am plătit cazarea, iar apoi mi-am început din nou călătoria.
EARLY WANDERINGS, Part 1.1
I was born in Bluefield, West Virginia, on the twenty-sixth day of December, 1885. I was the firstborn of Mr. and Mrs. George Hodge. We lived in that part of the country until I was about twelve years old. When we moved to western North Carolina my mother and father separated and in the course of time, a stepfather came into the home. We moved from North Carolina to Evansville, Indiana. And from this time we went from one place to another.
From Indiana we went to Illinois, and from there to Missouri, then to Arkansas, and then to Kansas. There dear old Mother passed away in the year of 1904. My own father lived one year after that; and as far as I know both died in sin, having never made peace with God. I was left an orphan boy at hardly seventeen years of age with a step father whom I didn’t like, and who didn’t like me; so we didn’t get along together. And from here my career began.
Now, as I said, in the year of 1904, on the fourth day of February, mother passed away; and I left home on the twenty-second of the following February. Having a rather wanderlust feeling, and not having any certain place in view to stop, I went south from a little town named Litchfield, Kansas. I did not know where I was going, and didn’t seem to care much, only just to get away, I felt as though I had no home or friends, no one to look to for advice; I felt as David said he felt. “I looked on my right hand...but refuge failed me; no man cared for my soul,” Psalm 142:4. I drifted south aimlessly, and at last stopped at a little town known as Neosho, Missouri.
I worked there a few days for a former friend of ours, C. C. Peterson, in the house moving business. Still having the roaming fever, as some would call it; still feeling that I had no friends in the world, and not knowing how to make friends, I went again, I stopped this time at a town called Denning, Arkansas. We had lived there before when I was but a boy, and I thought perhaps I might find someone there that I knew. So I went to work in the coal mines at that place, making what was then called a road stake. I felt that I just must go on, feeling that I never wanted to stop. No one seemed to care for me. Not very many kind words had been given me since mother died, and by this time I had begun to realize what a mother meant to a boy or a girl in this life. With no home and nowhere to go, and no real friends, I decided to make another move.
Listen, if you never were in this condition, you can not realize the longing that comes to a boy’s heart when he finds himself homeless and friendless in this great big round world. So with no object what ever in view, one evening about three o’clock I went to the headquarters of the Coal and Coke Company where I was employed, drew my time and paid my board, then started once more on my wandering journey.
