PRIMELE CĂLĂTORII – Partea 1.2
În acea noapte am oprit în Atlas, Arkansas, unde am mers la un circ care era proprietatea și se afla sub controlul Fraților Busby. Acest spectacol era cunoscut ca și Circul Fraților Busby cu O Arenă (The Busby Brother’s One Ring Circus). Curiozitatea mi-a fost stârnită când m-am uitat la show-ul lor din acea seara. M-am gândit că mi-ar plăcea să călătoresc împreună cu ei.
Mă gândeam ce parte aș putea juca în circ. Am aflat cine era și cum arăta managerul și m-am dus să vărbesc cu el, într-o manieră mai copilăroasă. Vedeți voi, toate astea erau noi pentru mine; și până în acel moment nu am realizat cât de mare și cât de întinsă este lumea în care locuim.
Abia am știut ce să îi spun când l-am găsit, în sfârșit, pe manager, așa că l-am întrebat timid dacă nu are nevoie de niște mâini în plus. S-a uitat la mine lung și m-a întrebat cu o voce aspră: “Unde locuiești, băiete?” Și eu i-am răspuns: “Oriunde.” Apoi m-a întrebat încotro mă îndrept. Și i-am dat din nou același răspuns: “Oriunde.” Apoi mi-a spus: “Ce poți să faci, tinere?” Încă se uita la mine ca și când nu i-ar păsa dacă mai trăiesc sau nu. I-am spus că pot face câte un pic din fiecare lucru pe care cineva poate să îl facă foarte bine. M-a întrebat apoi cât de greu sunt. I-am spus: “Am cam 59 kilograme (130 livre).”
După ce s-a mai uitat la mine de vreo trei sau patru ori, a chemat un alt bărbat cu o față foarte dură, care părea să fie un fel de supraveghetor, și i-a zis să vină către noi. Și i-a spus: “Jerry, ai vreun loc în care poți să îl pui pe băiatul ăsta?” S-a uitat la mine și a început să îmi pună o serie lungă de întrebări la care am răspuns aleator. Mi-a spus: “Fiule, te voi pune în grupul Kansas. Nu cred că poți să faci foarte multe, dar pare că ai mult tupeu; așa că o să îți ofer o încercare.”
Așa că am început să lucrez pentru Circul Fraților Busby cu O Arenă. Aceasta a fost prima mea experiență în industria spectacolelor. Toată lumea părea că e mereu pe fugă. Nimeni nu părea că are vreo vorbă bună sau că poate să îmi ofere vreo încurajare, așa că după vreo oră sau două de muncă adevărată în care trebuia să mut stâlpi cu sănii de șapte kilograme, să ridic role uriașe de pânză, să montez stâlpi înalți și să descolăcesc sfori groase și după ce toți m-au blestemat, am început să mă gândesc mai mult ca oricând la draga mea mamă.
Cortul era ridicat și scaunele erau și ele așezate și am fost chemați să vedem ceva ce e numit “chow” în lumea circului. După cină am fost puși să stăm în jurul cortului cu o bâtă în mâini și să ne uităm după băieții care încercau să intre târându-se sub cort. În acea noapte, când spectacolul încă nu era gata, începusem să adunăm lucrurile și să le pregătim pentru a fi trimise la următorul loc în care vom avea o reprezentație. După ce toate lucrurile au fost date jos, au fost încărcate și îndesate în tren și duse în Van Buren, Arkansas, următoarea noastră oprire, unde am repetat același spectacol și aceiași muncă.
Din păcate, din cauză că a trecut timpul, nu mai știu fiecare loc în care am mers să facem spectacole și nici nu mai știu toate întâmplările dificile, întrebările grele și răspunsurile dure pe care le-am primit. În tot acel timp mă gândeam ce se va întâmpla cu mine acum că nu mai aveam pe nimeni căruia puteam să îi povestesc de necazurile mele. Cât mă durea capul! Și cât de mult tânjeam să o mai văd din nou pe draga mea mamă sau să am pe cineva la care să merg pentru o vorbă bună sau un sfat prietenesc!
În sfârșit, când m-am săturat de circ și am început să vreau o schimbare de scenariu și de ocupație, aveam un spectacol în Mena, Arkansas. În timp ce spectacolul nostru era în desfășurare și nu aveam multe lucruri de făcut, mă plimbam prin zonă ca să găsesc pe cineva care, măcar o dată, să vorbescă prietenește cu mine. Am găsit apoi un om care vorbea în fața unei mulțimi despre lucrurile pe care el putea să le facă. L-am ascultat o perioadă și m-am gândit că ar fi un lucru bun pentru mine dacă aș putea să mă alătur lui.
După ce bărbatul și-a terminat discursul și oamenilor li s-a spus că taxa de intrare e de 10 cenți, cu toții au început să își scrie numele. Bărbatul s-a uitat blând la mine din cap până în picioare și mi-a spus: “Haide, dacă asta vrei.” Și am intrat; și când am ieșit, acest bărbat mi-a atins umărul și m-a întrebat ce fac. I-am spus cu cine eram în oraș și el a afirmat că ei nu mă plătesc prea bine. I-am spus că așa e. Mi-a spus că, dacă pot să fac ce vrea el, i-ar plăcea dacă aș putea să mă alătur lui.
M-a întrebat dacă pot cânta și i-am zis că numai puțin; apoi m-a întrebat dacă pot dansa.
După ce i-am zis că pot și cânta, și dansa, mi-a spus că ar putea să îi fiu de folos. Așa că atunci și acolo m-am alăturat Spectacolului cu Șerpi al lui Otis Larue. Acest om s-a dovedit apoi că e un prieten adevărat. Iar eu am jucat rolul unui comedian.
Am făcut un tur prin Texas și Arkansas până iarna; apoi ne-am oprit la casa lui din orașul său natal, Seleste, Texas. Dacă îmi amintesc corect, am ajuns acolo la sfârșitul lui octombrie; și, bineînțeles, toți oamenii din companie trebuiau să își găsească o ocupație pentru a-și asigura traiul până în primăvară când începea din nou spectacolul.
Larue mi-a spus: “Ar fi mai bine să stai cu mine o perioadă. Cred că aș putea găsi lucruri prin zonă pe care ai putea să le faci și poate îți poți găsi de lucru la morile de bumbac până când vine primăvara, pentru că nu mi-ar plăcea să te las să pleci.”
În următoarea lună am tot făcut diverse munci prin oraș până când, într-o dimineață, când m-am trezit să merg la lucru, capul părea că mi se învârte. Știam că ceva nu e în regulă. M-am gândit că poate mă simțeam așa de rău din cauză că ieșisem puțin seara trecută. Am încercat să mănânc micul dejun, dar nimic nu îmi cădea bine; așa că am mers în oraș, simțindu-mă foarte rău. Am ajuns în cabinetul unui doctor și i-am spus cât de rău mă simt. Acesta mi-a luat pulsul și m-a examinat și m-a întrebat: “Tinere, unde locuiești?” I-am spus că locuiam în districtul Crawford, Kansas, acolo fiind casa mea.
M-a întrebat dacă am prieteni sau rude în oraș și i-am spus că nu am rude, dar stau la un bărbat pentru care am lucrat. El mi-a spus: “Ei bine, poate că nu știi acest lucru acum, dar ești un băiat foarte bolnav. Vreau să mergi acasă sau oriunde stai, să te pui în pat și în câteva zile, dacă ești norocos, toate acestea vor trece.”
Mi-a dat multe medicamente și m-am întors apoi în locul în care stăteam. La întoarcere mi-am dat seama cât de bolnav eram, pentru că a trebuit să mă opresc și să mă odihnesc de vreo trei sau patru ori cât am mers o distanță de trei sau patru străzi. Când am ajuns acolo, m-am pus direct în pat. Oamenii din casă m-au întrebat ce se petrece și le-am spus că sunt plin de malarie și de toate bolile pe care poate cineva să le ia. Din acel moment am realizat că nu mai sunt binevenit în acel loc. Și apoi m-am gândit: “Oh, draga mea mamă!” Și în următoarele două săptămână, dacă îmi venea acel gând în minte o dată, însemnă că a fost acolo de o mie de ori.
EARLY WANDERINGS - Part 1.2
That night I stopped in Atlas, Arkansas, where I went to a circus owned and controlled by Busby Brothers. This show was known as the Busby Brother’s One Ring Circus. While the performance was going on that night, my curiosity was aroused. I thought I would like to travel with the show. I wondered what part I could play in the circus. I found out who the manager was and what he looked like, and I approached him in a boy like way. You see, people, all this was new to me; and up to this time I didn’t realize how big and wide the world is that we live in.
When I found the manager, I hardly knew what to say to him, so I rather timidly asked him if he needed more hands. He looked my frail form over and asked me in a rather gruff voice, “Where do you live, boy?” I answered, “Anywhere.” Then he asked me, “What can yo do, young man?” He still looked at me as if he didn’t care whether I lived or not. I told him I could do a little of anything that anyone else could do a whole lot of. He then asked me, how much I weighed. I said, “About 130 pounds.”
Looking me over three or four more times he called to another gruff-looking man who seemed to be a foreman of some kind, and told him to come over. “Jerry,” he said, “have you got a place you could put this kid?” He looked me over and asked me a long string of questions that I just answered at random. “Son,” he said, “I am going to put you with the Kansas gang. I don’t believe you can do very much, but you look like you got a lot of nerve; so I am going to give you a try-out anyhow.”
So I went to work for the Busby Brothers One Ring Circus. It was my first experience in the show business. Everybody seemed to be in a hurry. No one seemed to have a kind word or anything that seemed encouraging for me, so an hour or two of real labor driving stakes with sixteen-pound sledge hammers, lifting big bundles of canvas, putting big poles up, unwinding big ropes, and having everyone curse me made me think more of dear old mother that ever before.
The tent was pitched and the seats put up, and we were called to what is known as “chow” in the circus world. After supper we were stationed around the big tent with a club in our hands, watching for little boys that were going to crawl under the tent. That night, when the show was still in progress, we started to tear down and get things ready for shipment to the next place we were to show, After everything was down, it was loaded and hauled to the train and taken to Van Buren, Arkansas, our next stop, and the same performance of work was repeated.
Now time would fail me to tell you every place I went with that show, and of all the hard knocks and hard questions and gruff answers that came my way. All this time I was wondering what would ever become of me now that I didn’t even have any one that I could tell my troubles to. How my head ached! How I longed to see dear old mother again or have to have someone to go to for a kind word or friendly advice!
Finally, when I was tired of the circus business, and longing for a change of scenery and occupation, we showed in Mena, Arkansas. While our show was in progress, I didn’t have very much to do and I strolled around through the show grounds to find someone who would speak friendly to me, just one time. Finally I came up to the front of a show where a man was making a speech on what he had to show in his little place. I listened for a while and thought that it might be a good place for me if I could sign up with him.
When the man had ended his talk and the people were told that the admission was ten cents, they began to file in. This man looked on me kindly, eyed me up and down, and said, “Go on in, if you want to.” I went in; and when I came back out, this man touched my shoulder and asked me what I was doing. I told him who I was with, He remarked that they didn’t pay much. I told him they didn’t. He told me that, if I could do what he wanted me to, he would like to have me go with him. He asked me if I could sing, and I told him I could just a little; and he asked me if I could dance. When I told him I could both sing and dance, he said he believed that he could use me. So then and there I signed up with Otis Larue’s Snake Show. This man afterwards proved to be a real friend. So accordingly I played the role of a Comedian.
We toured through Texas and Arkansas until winter; then we quartered in his home town, Seleste, Texas. Now, if I remember right, we went into quarters late in October, and, of course, all the company must seek an occupation for a livelihood until spring when the shows would open again. Larue said to me, “You had better stay with me awhile. I think I can find things around here for you to do, and perhaps you can find work in the cotton mills until spring because I hate to let you go.”
For the next month I picked up odd jobs around town until one morning when I got up to go to work my head seemed all in a whirl. I knew something was wrong. I thought perhaps I might have been out a little late the night before, and that was the reason I felt so bad. I tried to eat breakfast, but nothing suited me; so I walked uptown, feeling bad. I strolled into a doctor’s office and told him how I felt. He felt my pulse and examined me, and said, “Young man, where do you live?” I told him that I lived in Crawford County, Kansas, when I was at home.
He asked me if I had any friends or relatives there in the town, and I told him I didn’t have any relatives but was staying with a man that I had worked for. He said, “Now look here, you may not know it, but you are a very sick boy. I want you to go home, or where you are staying, and go to bed, perhaps you will be over this in a few days if you are lucky.
He gave me a lot of medicine, and I went back to my boarding place. I realized before I got back that I was very sick, because I had to stop and rest three or four times while going those three or four blocks. When I got there, I went right to bed. The folks at the house asked me what was wrong, and I told them that I was just about as full of malaria and other fevers as I could get. From that minute I realized that I was not wanted at that place. Then I thought, “Oh, for dear old mother!” And for the next two weeks if that thought came to my mind once, it was there a thousand times.
