După câteva săptămâni, soarta s-a întors în favoarea mea; așa că m-am ridicat și am început să merg prin stația de triaj – mergeam undeva, dar nu știam unde. Am realizat din nou că nu am prieteni. Deja era decembrie prin acea perioadă și vântul din Texas bătea prin preerie de parcă era cel mai puternic viscol pe care l-am văzut; și m-am gândit: “Oh, dacă aș avea măcar un dolar acum sau un loc din care aș putea câștiga un dolar!” Dar nu aveam, așa că nu puteam decât să las soarta să își urmeze cursul și să aștept ceva ce părea a fi sfârșitul.
Cândva, spre amurgul nopții (și nu voi uita acest moment prea curând), am intrat într-un vagon plin de fân și, după o vreme mi-am dat seama că acesta a început să se miște. Nu mi-am dat seama în ce direcție mergeam, dar mergeam undeva. Pe la ora nouă, trenul a oprit și m-am dat jos din vagon. Mi-am dat seama că mă aflu în Paris, Texas, un orășel la granița de nord a statului. Neștiind încotro să mă îndrept, am început să merg spre nord. Nu știam unde voi sta în acea noapte, dar în câteva minute am ajuns într-o piață deschisă. În ambele părți existau localuri și chiar și unul sau două restaurante.
Într-unul din acele restaurante, bărbații și femeile luau prânzul și bărbații beau ca și când se simțeau foarte bine. Am intrat într-un local și m-am așezat lângă un cuptor. M-am uitat la mulțime și m-am întrebat dacă vreunul din ei mi-ar da măcar 25 de cenți, prețul unei mese în acea perioadă.
Cum acest lucru nu părea foarte probabil, după ce m-am uitat la oamenii de acolo și m-am și încălzit, am ieșit din nou în stradă. A fost foarte frig în acea noapte; de fapt, nici nu cred că am văzut o noapte mai rece decât aceea în Texas. Ninsese toată ziua și încă ningea mărunt și repede. Vântul vuia dinspre nord și hainele mele de vară nu îmi țineau deloc de cald. Mă simțeam de parcă aș fi fost dispus să îmi dau toată viața. Am stat pentru câteva minute în ușa unui local, uitându-mă în susul și josul străzii, întrebându-mă încotro să mă îndrept sau cu cine să vorbesc. Mă gândeam că această lume e una nemiloasă și bătrână și că nimănui nu îi pasă dacă eu trăiesc sau nu.
În tot acest timp, mintea mea se întorcea în copilărie, în perioada în care mama și tatăl meu trăiau. Mă simțeam rău numai când mă gândeam la situația în care mă aflam; dar știam că trebuie să fac ceva în curând, așa că am ieșit în zăpadă și am început să merg în susul străzii. Când am ajuns la colț, am văzut un bărbat cu o privire binevoitoare stând lângă un stand mic, destul de ciudățel. Cel mai bine pot descrie acel stand ca având un sistem de rulare la fel de mare ca un cărucior de copii. Cuva aceea era făcută dintr-o cutie de vreo 45 de cm lățime (aprox. 18 inci), vreo 18 cm adâncime și, după câte îmi amintesc, vreo 90 cm lungime (aprox. 3 picioare).
Acest bărbat mi-a zâmbit și, vorbind pe un ton destul de binevoitor, mi-a spus ceva de genul: “Cam frig în seara asta!” “Da”, am răspuns eu. “În special pentru cineva care este încă îmbrăcat în haine de vară.” Mergând mai departe, nu am putut să mă abțin să nu mă uit înapoi către el. Am mers câțiva pași și am avut apoi sentimentul că ar trebui să mă întorc și să vorbesc cu acel om, să aflu mai multe despre el, pentru că avea o privire foarte prietenoasă. Așa că m-am întors și am mers din nou către el.
Ajungând în dreptul lui, el m-a întrebat dacă aștept pe cineva; și eu i-am răspuns: “Da și nu.” Când m-a întrebat unde locuiesc, eu i-am zis: “Domnule, sunteți cel mai binevoitor om cu care am vorbit și pe care l-am văzut de multă vreme, așa că vă voi spune câteva lucruri și vă voi cere sfatul.” I-am spus cât am putut de precis despre locurile în care am fost în ultimele trei sau patru luni, de unde am venit în acea noapte și tot ce am putut legat de aceste lucruri. El mi-a spus: “Băiete, îmi pare rău de tine și știu ce ai nevoie. Nu-i așa că ești înfometat și obosit și înfrigurat și ți-e somn?” Eu am spus: “Domnule, v-ați dat seama foarte bine.” El mi-a spus apoi că dacă pot mânca ce are el să îmi dea, atunci mă va hrăni cu toate tamalele pe care puteam să le mănânc. Eu am spus: “Domnule, nu am mai văzut niciodată această mâncare, dar dacă sunt bune de mâncat, puteți să îmi dați câteva.”
Așa că el a zâmbit prietenos și mi-a spus că mi le va da în funcție de cum le mâncam, pentru că dacă se răceau nu mai erau așa de bune. Așa că am mâncat jumătatea de duzină pe care mi-a dat-o, iar apoi el mi-a arătat cum să iau cojile de porumb de pe mâncare și ce parte să mănânc. Pentru mine, acea cină a fost una foarte copioasă. M-am uitat la el, cerându-mi parcă scuze din priviri, dar el mi-a zis să continui, pentru că îi plăcea să mă vadă mâncând. Cred că în acea seară am mâncat vreo trei duzine de tamale. Bărbatul m-a întrebat care e numele meu; și după ce i-am zis, el mi-a spus: “Nu cred că vei găsi vreun loc în care să stai, așa că mai bine vii în casa mea în noaptea asta.” M-am uitat în jurul meu și nu am putut să mă abțin să nu mă gândesc că era, într-adevăr, adevărat că Dumnezeu sau altcineva a făcut în așa fel încât eu să am un loc în care să dorm în acea noapte. Așa că bineînțeles că am acceptat invitația. Nu știam ce fel de loc era acela în care voi sta, dar nici nu mă interesa prea tare; așa că după vreo jumătate de oră el a zis că putem să închidem standul și să mergem să dormim. Așa că am plecat spre casa lui.
A TEMPORARY STAY AT PARIS, TEXAS - PART 2.1
After a couple of weeks, fate turned my way; and I got up, walked down to the switch yards--going some where, I did not know where. I again realized that I had no friends. By that time, it was up well in December, and that northern Texas wind was coming down across the prairie like some of the gushing blizzards that I had seen; and I thought, “Oh, if I had just one dollar or some place where I could earn one just now!” But I didn’t have it, so I just must let fate take its course now, and wait for what seemed to be the end.
About dusk that night (that I won’t forget very soon) I crawled into a box car full of hay, and after awhile I realized that I was moving. I couldn’t tell which way I was going but I knew that I was going some place. About nine o’clock the train stopped, and I got out of the car and found myself in Paris, Texas, a town near the northern boundary of the state. Not knowing where to go, I started north. I did not know where I was going to stay that night, but in a few minutes I found myself on the square. There were saloons on both side of me, and a restaurant or two down the street.
In the restaurant men and women were having lunch, and men were drinking as though they were having a good time. I walked into the saloon and sat down behind the stove. I looked the crowd over wondering if one of those men would give me as much as twenty-five cents, the price of a meal at that time.
As this did not seem probable, after sizing up the crowd, and having gotten warm by that time, I walked out into the street again. The night was very cold; in fact I don’t believe I ever saw a colder night in Texas. It had been snowing all day and was still snowing thick and fast. The wind was howling from the north, and my summer clothing didn’t keep me very warm. I felt as though I would like to have traded it off. I stood in the saloon door a few minutes, looking up and down the street, wondering which way to turn or who to speak to. I thought this was a very cruel old world and that no one in it cared whether I lived or not.
All this time my mind would drift back to my boyhood days when mother and father were living. It really made me sick to think of my condition; but I knew that something must be done soon, so I stepped out into the snow and started up the street. Just as I got to the corner a friendly looking man stood there by a peculiar looking wagon. As nearly as I could describe that wagon it was the running gears of a large baby buggy. The bed was made out of a box about eighteen inches wide and about eighteen inches deep and, well as I remember, about three feet long.
This man smiled and spoke rather kindly to me and said something like this, “Little cold tonight!” “Yes,” I said, especially to someone who still has on his summer clothing.” As I walked on, I couldn’t help but look back at him. I had gone but a few steps when I had the feeling that I should go back and talk to that man and find out more about him, because he had such a friendly look on his face. So accordingly I turned around and went back.
As I passed him, he asked me if I was looking for someone; and I told him “Yes and no.” When he asked me where I lived, I said to him, “Mister, you are the friendliest talking man I have seen in a long time, so I am going to tell you a few things and ask your advice about them.” I told him as near as I could where I had been in the last three or four months, where I had come from that night, and all about it.
He said, “Boy, I feel sorry for you, and I know what you need. Are you hungry? Yes, you are hungry and tired and cold and sleepy, now aren’t you?” I said, “Mister, you sure hit it.” He then told me that if I could eat what he could give me, he was going to feed me all the hot tamales that I could it. I said, “Mister, I never saw one of those things, but if they are good to eat set some of them out here.”
So he grinned rather friendly and said he would set them out as I ate them, because if they get cold they are not good. So I ate the half dozen that he set out for me, after he had showed me how to take the corn shucks off them and just what part I was to eat. To me that was one real supper. I looked up at him rather apologetically, and he told me to go right on, that he loved to see me eat. So I believe I ate three dozen hot tamales that night. The man asked me my name; and when I had told him, he said, “I don’t believe you can find a place to stay, so you had better go home with me tonight.” I looked around about me and wondered if it could really be true that God or somebody else had arranged it so that I was going to have a place to stay that night. Of course I accepted the invitation. I didn’t know what kind of place it was, and didn’t care much; so in the course of about one-half hour he said that we had better turn in for the night. So we started to his home.
