CĂLĂTORII CONTINUE – Partea 3
Am plecat din Hugo în Mena, Oklahoma; și după câte îmi amintesc, am cunoscut pe drum un tânăr pe nume Harvey pe care l-am mai cunoscut înainte în Denning, Arkansas. Am plecat împreună înapoi spre Denning, iar de acolo înapoi în Texas, hoinărind prin zonă până când am ajuns într-un oraș cunoscut ca Texarkana. Aici eu și Harvey ne-am despărțit și am cunoscut un alt tânăr pe nume Bailey. El a sugerat să mergem spre est, către Hot Springs, iar eu am spus: “Foarte bine, pentru mine e același lucru.”
Așa că ne-am început călătoria. Bailey a sugerat să mergem spre depou și să vedem dacă putem să luăm un tren. A spus că nu putem sta mult acolo, deoarece dacă afla poliția că suntem hoinari și nu avem un loc de muncă, ne trimiteau la un azil de săraci. Așa că am mers spre depou și am intrat în el.
Eu am crezut mereu în povestea cu pisica neagră care îți aduce ghinion dacă îți taie calea. Pe drum spre depou a și trecut o pisică mare neagră prin fața noastră. Am vrut să mă întorc, dar Bailey a spus că eram prost și că nu credea că Dumnezeu ar face o lume așa de mare și i-ar permite unei pisici negre să o stăpânească. Așa că am râs și am mers mai departe. Dar tot râsul și distratul pe seama mea nu mi-au luat gândul de la acea pisică. Eram deja în depou de vreo cinci minute când trei bărbați au intrat și ei acolo.
Camera era una mare cu două uși; doi dintre bărbații care au venit s-au așezat fiecare la o ușă, iar al treilea a întrebat pe fiecare persoană din depou încotro se îndreaptă, ce tren urmează să ia și unde locuia. Când a aflat că eram toți hoinari, ne-a aliniat pe toți, ne-a arătat o stea de pe haină și ne-a dus pe toți spre închisoarea din oraș, pe toți nouăsprezece, și ne-a închis acolo.
Toate acestea s-au întâmplat pe perioada verii și închisoarea era foarte rece; și vă puteți imagina cum era să fiu în închisoare pentru a șasea oară. Nu am dormit mult în acea noapte, pentru că mă tot întrebam ce avea pregătit acum soarta pentru mine. Dimineața următoare, pe la ora nouă, mi s-a părut că aproape toate forțele de poliție au venit în închisoare și ne-au spus tuturor să ne aliniem afară. Ne-au zis că vom merge în biroul judecătorului pentru un proces preliminar.
Ne-au dus spre primărie și au început să pună un șir lung de întrebări fiecărui prizonier. Într-un final mi s-a strigat și mie numele și am mers în fața judecătorului. Acesta s-a uitat la mine cam aspru și a spus: “Tinere, unde locuiești?” I-am spus că locuiesc în Litchfield, Kansas, atunci când stateam acasă. Apoi mi-a spus că sunt acuzat de vagabondaj, de faptul că furam mersul cu trenul călătorind cu trenurile de marfă și m-a întrebat dacă sunt vinovat sau nevinovat.
I-am spus: “Domnule judecător, presupun că sunt vinovat.” “Unde mergeai atunci când te-a arestat poliția?”, m-a întrebat apoi. Când i-am spus că nu știu m-a întrebat unde m-aș duce dacă m-ar elibera. “Aș face tot ce e posibil ca să ajung acasă.”, i-am răspuns repede. “Tinere”, mi-a spus judecătorul, “de obicei nu fac deloc lucruri de acest fel, însă o să te eliberez și mă voi asigura că vei ajunge acasă.” Iar apoi, dându-mi un sfat părintesc, mi-a spus că cel mai bun loc în care pot să mă duc este acasă. Dar de fapt, el nu știa că eu chiar nu aveam o casă.
No comments:
Post a Comment