My Testimony by Shelley Farrar

Pamela Pantea is with Shelley Yvette Farrar.

30 mins · 

This 9 minute audio was narrated by a friend of mine, Shelley Yvette Farrar. This is her testimony of Jesus showing up and delivering her from a 30 year drug addiction. This testimony will bless you. Glory to God, glory be to Jesus.

Exhortation

Kathy Currier

December 3 at 7:55 AM · 

Acts 24:

16 And herein do I exercise myself, to have always a conscience void of offence toward God, and toward men.

Awhile back I was struggling to not be offended in a particular situation and I thought to myself, "How could you do me this way?" Immediately I heard, "They hung Jesus on the cross, and he hadn't done anything wrong, he was without sin and He said,

""Father, forgive them, for they do not know what they are doing."

He is our example - we are to be doers of the word and not hearers only, deceiving our ownselves. Needless to say, I stopped murmuring and began to "exercise my conscience to not be offended." You know how you do that? Set our heart on the gospel, believe, give thanks and bless those that curse us and praying for those that despitefully use us."

Every day there are opportunities presented to check my heart out :) . Thank God for grace and mercy as my faith and love is being perfected.

God bless!

Isaia 53:4-5

Isaia 53:4-5
4 Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.

5 Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi, prin rănile Lui, suntem tămăduiţi.

Isaiah 53:4-5
4 Surely he hath borne our griefs, and carried our sorrows: yet we did esteem him stricken, smitten of God, and afflicted.

5 But he was wounded for our transgressions, he was bruised for our iniquities: the chastisement of our peace was upon him; and with his stripes we are healed.

Dumnezeu să vă binecuvânteze,

Pamela

How Evil Spirits Operate

Evil spirits want to seduce your faith. They want to lead you away from God. They want to destroy your business or your ministry. They want to deprive you of an abundant life.

They will drive you. They will compel you. They will buffet you. They will tempt you. They will harass you. They will mock you. They will laugh at you. They will lie. They will deceive. They will pursue you. They will flatter you. They will cause financial problems. They will cause every manner of sickness and disease in you. They will cause severe pain. They will cause immorality. They will cause blindness.

They will make you sad. They will condemn you. They produce fear in you. They will bind you. They will cause you to doubt and not believe. They lie in wait to deceive as in Ephesians 4;

These are all actions of evil spirits in the flesh and there are many other actions. Evil spirits are your enemy. You overcome them by believing the gospel and with prayer. This list of unclean spirits doesn’t scare me one bit and I encourage you not to be afraid of them also. They lost their authority when Jesus was raised from the dead!

They will afflict you, they will persecute you, but they cannot harm you one bit. Just keep on believing!

God bless,
Doyle Davidson
Servant and apostle of the Lord Jesus Christ

Lamentations 3:22-23

Lamentations 3:22-23,

22 It is of the Lord's mercies that we are not consumed, because his compassions fail not.

23 They are new every morning: great is thy faithfulness.

God bless,

Pamela

A Word From The Lord

A Word From The Lord

PAMELA PANTEA·FRIDAY, OCTOBER 26, 201812 Reads

The Lord is not slack concerning his promise, as some men count slackness, but is longsuffering, not willing that any should perish, but that all should come to repentance.

Have you not read how I was with Shadrach, Meshach and Abednego, and they were not burned, neither did they have the smell of smoke on them?

Have you not read, how I led Moses and the children of Israel across the Red Sea, and on dry land and destroyed their enemies?

I have and will continue to lead you in paths of righteousness. I am here to help you, I am here to save you, I am leading you to victory, saith the Lord of Host.

God bless,

Pamela

Cel pe care noi L-am străpuns

În dimineața asta Doyle a întrebat în biserică: ,,Cine l-a ucis pe Isus?’’ Cineva a răspuns că noi, referindu-se la faptul că păcatele noastre care au fost purtate de trupul Său sunt cele care L-au ucis.

Capitolul 53 din Isaia ne spune așa:

1 Cine-a crezut ceea ce noi am auzit? Și braţul Domnului cui i se descoperă?

2 Căci el a crescut înaintea Lui ca o odraslă şi o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici înfăţişare, ca să ne fie drag.

3 Era dispreţuit şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, iar noi ne ascundeam într-un fel fața de El; era dispreţuit şi nebăgat în seamă.

4 Sigur El a luat asupra Sa durerile noastre şi a purtat suferinţele noastre; dar noi Îl credeam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu.

 5 Dar El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre; El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră; iar prin rănile Lui noi ne-am vindecat.

6 Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea sa; iar Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor.

7 El a fost chinuit și supus suferințelor, dar nu a deschis gura; a fost adus ca un miel spre junghiere şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa că nu a deschis gura.

8 Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat; şi neamul Lui cine îl va spune? căci viaţa Lui s-a luat de pe pământ; pentru fărădelegile poporului Lui a fost pedepsit.

9 Iar mormântul Lui a fost făcut lângă cei fără de lege şi făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârşise nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui.

10 Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferinţă; iar fiindcă Şi-a jertfit sufletul pentru păcat, va vedea pe urmaşii Săi, Îşi va lungi viaţa şi lucrul Domnului în mâna Sa va propăşi.

11 El va scăpa de chinurile sufletului Său și va vedea rodul ostenelii Sale. Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, îi va îndrepta pe mulţi, căci fărădelegile lor El le va lua asupra Sa.

12 Pentru aceasta Îi voi da partea Sa printre cei mari şi cu cei puternici va împărţi prada, ca răsplată pentru că Şi-a dat sufletul Său spre moarte şi cu făcătorii de rele a fost numărat; iar El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa.

Iar 1 Petru, 2:2-24 spune că:

22 El n-a păcătuit, iar în gura Lui nu s-a găsit vicleșug.

23 Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocură; când era chinuit, nu amenința, ci Se supunea Judecătorului celui drept.

24 El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui ați fost vindecați.

În timp ce stăteam acolo, ascultând ceea ce se spunea despre faptul că iudeii au fost cei care L-au abandonat  pe Isus pentru ca El să fie răstignit, Însuși Domnul a început să-mi arate mai multe - îmi mai arătase și înainte de asta, și mi le-a supus atenției din nou în dimineața asta.

Marele preot și cei mai în vârstă au convins mulțimea de iudei să ceară ca Baraba, un hoț, să fie cruțat, iar Isus să fie predat în locul lui, ducându-L la Pilat din Pont, guvernatorul roman.

Ioan 18:31, 32, ne spune așa:

31 Atunci Pilat le-a zis: ,,Luați-L voi și judecați-L după legea voastră.’’ ,,Nouă nu ne îngăduie legea să omorâm pe nimeni", i-au zis iudeii.

32 Aceasta s-a întâmplat ca să se împlinească ceea ce Isus a spus despre cum avea să moară.

Așadar observăm din aceste cuvinte că Romanii L-au răstignit pe Isus.

Ceea ce este atât de frumos din toată povestea asta este faptul că Isus ne-a iertat nouă tuturor, iudeilor, romanilor, toate păcatele noastre. 

Luca 23:33, 34 zice așa:

33 Iar când au ajuns la locul numit ,,Căpățâna", L-au răstignit acolo, pe El și pe făcătorii de rele: unul la dreapta și celălalt la stânga.

34 Atunci Isus a zis: ,,Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!’’ Ei și-au împărțit între ei hainele Lui, trăgând la sorți.

După cum am precizat într-o postare anterioară, https://www.facebook.com/notes/pamela-pantea/the-romanian-language/10155327433244428/, românii sunt urmașii romanilor.  Numele ,,România’’ și cuvintele derivate provin din  latinescul 'Romanus' (cetățean al Romei), România fiind o moștenire a Imperiului Roman care a pus stăpânire pe vechea Dacie (România de astăzi) în anul 106 d. C.

În 24 septembrie 2017, Tatăl și Domnul mi-au încredințat o profeție despre oamenii din România.

,,Sunt oameni din România pe care Eu i-am ales. Care se vor naște din nou și Îl vor cunoaște pe Fiul Meu. Sunt oameni din România care sunt ai Mei, care vor păși în Evanghelie, vor umbla și Îmi vor arăta puterea pe pământ’’, a spus Domnul Mulțimii.

În dimineața asta mi-am adus aminte de rugăciunile pe care Doyle le-a spus în public, cu câțiva ani în urmă.

Vreau să spun o rugăciune pentru oamenii lui Dumnezeu, ca El să le dea darul mântuirii și al rugăciunii, pentru ca ei să se uite la El ca la Cel pe care L-au străpuns, și El să îi izbăvească de suferințe și chinuri. În numele lui Isus, Amin.

Mă rog Tatălui pentru ca darul mântuirii și al rugăciunii să se reverse asupra fiecăruia dintre noi, pentru ca noi să Îl putem vedea pe Cel pe care L-am străpuns. Mă rog ca puterea lui Christos care a înviat să fie în fiecare spirit, suflet și trup care a fost înjosit și rănit, întru vindecarea lor.  În numele lui Isus, Amin.

Puteți găsi aceste rugăciuni pe website-ul său: http://www.doyledavidson.com/news/ded_testimony.shtml

Aceste rugăciuni sunt scrise în inima mea. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru credința și dragostea Sa pentru rasa umană.

Dumnezeu să vă binecuvânteze,

Pamela

Malachi 4, engleză și română

Malachi 4

1 For, behold, the day cometh, that shall burn as an oven; and all the proud, yea, and all that do wickedly, shall be stubble: and the day that cometh shall burn them up, saith the Lord of hosts, that it shall leave them neither root nor branch.

2 But unto you that fear my name shall the Sun of righteousness arise with healing in his wings; and ye shall go forth, and grow up as calves of the stall.

3 And ye shall tread down the wicked; for they shall be ashes under the soles of your feet in the day that I shall do this, saith the Lord of hosts.

4 Remember ye the law of Moses my servant, which I commanded unto him in Horeb for all Israel, with the statutes and judgments.

5 Behold, I will send you Elijah the prophet before the coming of the great and dreadful day of the Lord:

6 And he shall turn the heart of the fathers to the children, and the heart of the children to their fathers, lest I come and smite the earth with a curse.

Maleahi 4

1 Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură.

2 Dar pentru voi, care vă temeţide Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii şi tămăduirea va fi sub aripile Lui; veţi ieşi şi veţi sări ca viţeii din grajd.

3 Şi veţi călca în picioare pe cei răi, căci ei vor fi ca cenuşa sub talpa picioarelor voastre în ziua pe care o pregătesc Eu, zice Domnul oştirilor.

4 Aduceţi-vă aminte de Legea lui Moise, robul Meu, căruia i-am dat în Horeb rânduieli şi porunci pentru tot Israelul!

5 Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie înaintede a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată.

6 El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem!”

Dumnezeu să te binecuvânteze,

Pamela

Sfințirea lui Elliot Hodge/Sanctification of Elliot Hodge introduced by Doyle Davidson - română

CĂLĂTORII CONTINUE – Partea 3

Am plecat din Hugo în Mena, Oklahoma; și după câte îmi amintesc, am cunoscut pe drum un tânăr pe nume Harvey pe care l-am mai cunoscut înainte în Denning, Arkansas. Am plecat împreună înapoi spre Denning, iar de acolo înapoi în Texas, hoinărind prin zonă până când am ajuns într-un oraș cunoscut ca Texarkana. Aici eu și Harvey ne-am despărțit și am cunoscut un alt tânăr pe nume Bailey. El a sugerat să mergem spre est, către Hot Springs, iar eu am spus: “Foarte bine, pentru mine e același lucru.”

Așa că ne-am început călătoria. Bailey a sugerat să mergem spre depou și să vedem dacă putem să luăm un tren. A spus că nu putem sta mult acolo, deoarece dacă afla poliția că suntem hoinari și nu avem un loc de muncă, ne trimiteau la un azil de săraci. Așa că am mers spre depou și am intrat în el.

Eu am crezut mereu în povestea cu pisica neagră care îți aduce ghinion dacă îți taie calea. Pe drum spre depou a și trecut o pisică mare neagră prin fața noastră. Am vrut să mă întorc, dar Bailey a spus că eram prost și că nu credea că Dumnezeu ar face o lume așa de mare și i-ar permite unei pisici negre să o stăpânească. Așa că am râs și am mers mai departe. Dar tot râsul și distratul pe seama mea nu mi-au luat gândul de la acea pisică. Eram deja în depou de vreo cinci minute când trei bărbați au intrat și ei acolo.

Camera era una mare cu două uși; doi dintre bărbații care au venit s-au așezat fiecare la o ușă, iar al treilea a întrebat pe fiecare persoană din depou încotro se îndreaptă, ce tren urmează să ia și unde locuia. Când a aflat că eram toți hoinari, ne-a aliniat pe toți, ne-a arătat o stea de pe haină și ne-a dus pe toți spre închisoarea din oraș, pe toți nouăsprezece, și ne-a închis acolo.

Toate acestea s-au întâmplat pe perioada verii și închisoarea era foarte rece; și vă puteți imagina cum era să fiu în închisoare pentru a șasea oară. Nu am dormit mult în acea noapte, pentru că mă tot întrebam ce avea pregătit acum soarta pentru mine. Dimineața următoare, pe la ora nouă, mi s-a părut că aproape toate forțele de poliție au venit în închisoare și ne-au spus tuturor să ne aliniem afară. Ne-au zis că vom merge în biroul judecătorului pentru un proces preliminar.

Ne-au dus spre primărie și au început să pună un șir lung de întrebări fiecărui prizonier. Într-un final mi s-a strigat și mie numele și am mers în fața judecătorului. Acesta s-a uitat la mine cam aspru și a spus: “Tinere, unde locuiești?” I-am spus că locuiesc în Litchfield, Kansas, atunci când stateam acasă. Apoi mi-a spus că sunt acuzat de vagabondaj, de faptul că furam mersul cu trenul călătorind cu trenurile de marfă și m-a întrebat dacă sunt vinovat sau nevinovat.

I-am spus: “Domnule judecător, presupun că sunt vinovat.” “Unde mergeai atunci când te-a arestat poliția?”, m-a întrebat apoi. Când i-am spus că nu știu m-a întrebat unde m-aș duce dacă m-ar elibera. “Aș face tot ce e posibil ca să ajung acasă.”, i-am răspuns repede. “Tinere”, mi-a spus judecătorul, “de obicei nu fac deloc lucruri de acest fel, însă o să te eliberez și mă voi asigura că vei ajunge acasă.” Iar apoi, dându-mi un sfat părintesc, mi-a spus că cel mai bun loc în care pot să mă duc este acasă. Dar de fapt, el nu știa că eu chiar nu aveam o casă.

https://pamelapantea.blogspot.com/

Exhortation

Question: Why do certain things never reach your heart?

Answer: Because of the hardness of your heart.

Question: How do you fix a hard heart?

Answer: Only God can break your hard heart.

God bless,
Doyle Davidson
Servant and apostle of the Lord Jesus Christ

Agnes Ozman / Azusa Street Revival

https://en.wikipedia.org/wiki/Agnes_Ozman

Sfințirea lui Elliot Hodge/Sanctification of Elliot Hodge introduced by Doyle Davidson - română

Sfințirea lui Elliot Hodge – Partea 2.2

După ce am mers opt sau nouă străzi, am ajuns la o reședință comfortabilă din partea vestică a orașului. Chiar înainte de a ajunge acolo, el m-a întrebat din nou cum mă numesc; și eu i-am spus să îmi zică Tom Jenkins.

Vedeți voi, în acea perioadă încă foloseam numele tatălui meu vitreg. Acest lucru explică partea Jenkins a acestei povestiri. Ne-am apropiat de casă și el și-a lăsat micul stand pe o cărare ce ducea spre intrare, a deschis ușa, s-a tras cu un pas înapoi și mi-a spus să intru și să mă simt ca și când aș fi acasă. Vai, ce bine a sunat!

Am intrat apoi într-o cameră ce s-a dovedit a fi sala de mese a acelei case. Lumina era aprinsă și, așezată la masa din sufragerie, cosând, stătea o doamnă mare de vârstă mijlocie care, după ce am intrat noi în camera, s-a uitat peste ochelari și a spus cu un ton mămos: "Bună seara." Numele acestui bărbat era James Crowson. El a spus: "Katy, am adus acasă un prieten de-al nostru din Kansas. Vreau să îl cunoști pe domnul Jenkins." Ne-am salutat și nu pot spune exact cum am simțit că a fost introducerea, pentru că evenimentele s-au petrecut foarte repede și lucrurile au fost complet diferite față de ritmul pe care l-am avut în trecut, așa că presupun că m-am comportat destul de ciudat.

După ce am fost prezentat, m-am așezat într-un balansoar mare din spatele sobei și am început să povestesc totul despre cum ne-am întâlnit. Desigur, doamna a vrut să știe și despre mama și tatăl meu. După cum știți, povestea pe care a trebuit să o spun a fost una tristă; și văzând că într-adevăr dorea să știe, mi-am deschis inima. Părea că noii mei prieteni erau atât de interesați de mine, încât trebuia să le spun totul. După ce am vorbit o perioadă și am discutat puțin și despre istoria mea, ea a spus că ar presupune că ne-ar plăcea o ceașcă de cafea caldă – că nu putea ghici niciodată pe cine va aduce Jim acasă cu el, dar știa că oamenilor le plăcea întotdeauna o ceașcă de cafea.

I-a spus lui Jim să stea cu mine cât timp ea va pregăti un mic prânz. Și în acel moment mi-am dat seama că există și niște oameni buni în această lume. Cât timp ne-am băut cana caldă de cafea și am mâncat prânzul, el mi-a spus că aș putea dormi într-o cameră chiar de lângă sala de mese. Doamna bătrână a aprins lumina în cameră, a îmbrăcat păturile de pe un pat mare de pene și mi-a vorbit atât de amabil, încât aș fi vrut să stau acolo pentru tot restul vieții mele. Mi-a spus că pot merge să dorm oricând doresc; și, bineînțeles, eram pregătit în acel moment, deoarece aveam mare nevoie de somn.

După ce am intrat în cameră și am închis ușa, m-am așezat pe marginea patului și mi-am dat jos pantofii. Încă mă gândeam la ce fel de oameni cunoscusem în acea zi, deoarece păreau așa de mărinimoși și atât de diferiți de toți ceilalți oameni pe care i-am cunoscut de când plecasem de acasă. Mult timp după ce m-am întins pe pat am stat treaz să mă gândesc la noii prieteni și la cât va dura această situație până când, într-un final, nu știu cât era ceasul, m-am cufundat într-un somn liniștitor.

Dimineața următoare a fost foarte frig și nu aveam nici măcar un lucru pe care trebuia să îl fac. Nu voiam să merg acasă și nici nu îmi păsa de lucru, pentru că nu știam ce puteam să fac. Un lucru știam – și anume că am găsit un om despre care credeam că e un prieten adevărat. Domnul Crowson m-a întrebat ce meserie aveam și i-am spus că am fost miner.

“Cât timp ai lucrat în mine?”, m-a întrebat apoi. “Am început să lucrez în mine de când aveam vreo doisprezece ani”, i-am răspuns.

Apoi m-a întrebat dacă știu încotro mă îndrept sau dacă doream să îmi găsesc un anumit loc de muncă. După ce i-am spus că nu știu încotro mă îndrept și nici nu îmi pasă, ci că doar nu îmi doresc să merg acasă, bineînțeles că amândoi au fost foarte interesați și m-au întrebat de ce nu vreau să merg acasă. Le-am spus că, de fapt, eu nu am un loc pe care să îl numesc acasă. Păreau niște oameni atât de buni, încât mi-am deschis inima și le-am spus întreaga mea istorie.

Nu m-am putut abține și am lăsat să curgă câteva lacrimi, deoarece chiar credeam că nu am nicio casă și niciun prieten (acum, chiar aici, prietenii mei, vreau să spun următorul lucru – atunci când ți-ai pierdut mama, ți-ai pierdut și cel mai bun prieten). În timp ce le spuneam povestea mea, amândoi deveneau foarte grijulii și întristați și singurul lucru pe care puteau să îl zică a fost: "Bine, bine." Doamna Crowson avea lacrimi în ochii și domnul Crowson mi-a spus: "Știi ceva, fiule, cred că o să pot rezolva să rămâi aici cu noi în această iarnă și să fii parte din familie. O să îți pregătesc un alt stand pe care să îl cari în jos către depozit și vom merge de acum încolo cu două standuri în loc de unul. Vei putea să locuiești cu mine, nu te va costa nimic și îți voi da jumătate din ce câștigi."

Încă aveam sentimentul că trebuie să călătoresc și nu puteam să scap de el. Voiam să rămân cu ei, dar în același timp și să îmi continui drumul. M-am uitat la acel viscol ce încă venea din nord; era atât de rece, încât puteai auzi un cal ce se plimbă prin zăpadă de la o stradă distanță. Am analizat situația și m-am întrebat care ar fi cea mai bună decizie pentru mine.

Dl. Crowson mi-a spus să mă gândesc foarte bine. "Fiindcă, bineînțeles, nu voi mai avea nevoie de ajutorul tău când va veni primăvara, deoarece volumul de lucru va scădea și nu voi avea nevoie decât de un stand. Îmi pare rău pentru tine și chiar vreau să te ajut, dar asta este singura modalitate prin care știu să o fac", a spus el.

Așa că m-am uitat din nou la viscolul de afară și m-am întrebat cum ar fi să vând tamale fierbinți, pentru că altceva nu părea că aș putea face. Dar când mă gândeam la patul călduț pe care l-aș avea în fiecare noapte și la mâncarea bună pe care urma să o mănânc, m-am decis să rămân. Le-am zis că nu știam nimic despre vânzarea de tamale fierbinți; singurul lucru pe care îl știam despre ele e că sunt foarte bune la gust. Ei m-au asigurat că nu e nicio problemă că nu știu nimic și că ar fi și o ocazie bună pentru mine să îmi pot lua niște haine bune. Au spus că simțeau că am luat o decizie înțeleaptă.

După ce situația a fost stabilită, Jim și cu mine am plecat să ne facem cumpărăturile necesare ca să putem să facem tamale fierbinți. Pe la ora trei în acea după masă acestea erau deja gata și mi-am dus apoi standul în fața depozitului ca să vând marfa.

Înainte de ora opt seara am vândut tot ce am avut și mie mi-au rămas vreo 1.75$. Deoarece de obicei lucram pentru un dolar pe zi, suma aceasta mi se părea mare. Eu aș fi lucrat și pentru cincizeci de cenți pe zi în loc să fur, pentru că atunci când aveam opt ani, mama m-a învățat o lecție valoroasă în timp ce mă bătea cu un băț de hicori pentru că am furat o ceapă albă mare.

Am lucrat aici până în primăvară și chiar nu erau destui clienți pentru două standuri. Până atunci adunasem câțiva bănuți, hainele mele erau acum bune, așa că într-o dimineața a lunii martie, am spus familiei Crowson că mă gândeam să văd ce altceva mai există pe lumea asta. Așa că, după ce m-au invitat să mă întorc să îi vizitez oricând îmi doresc, mi-am lăsat în urmă prietenii și m-am dus către depozit. Totuși, era prea mult pentru mine să plătesc un tren care să mă ducă departe, dar am găsit unul care mergea spre Hugo, Oklahoma.

https://www.facebook.com/CandyPam

Exhortation

Excerpt from: http://www.doyledavidson.com/…/A_Life_Lived_Wholly_Unto_God…

"When Doyle told God, no one would buy his hospital and practice, the Lord told him Dr. Butler would and Doyle responded, "He won't buy it, he's afraid." God said, "I'll make him buy it." He did."

This testimony came up this morning during worship and I went back and read it and it is ministering to me now. This testimony will help you if you are in a situation where no one can help you.... only God.

God bless,

Pamela

Revelation 3:21

To him that OVERCOMETH will I grant to sit with me in my throne, even as I also OVERCAME, and am set down with my Father in his throne.

 Revelation 3:21

More Exhortation

“You will again have compassion on us; you will tread our sins underfoot and hurl all our iniquities into the depths of the sea.”

Micah 7:19

Exhortation

It is wise to believe God. God has a place for the man or woman who dares to believe. The one whom God has His hand on is not subject to the OPINIONS OF OTHERS. Our father Abraham discovered this. May God increase the number who dare to believe under ALL CIRCUMSTANCES, who dare to believe on the authority of the Word.

Smith Wiggleworth

The Healing That Forgiveness Brings

This football coach and businessman experienced healing when he learned to forgive.

by Bill Courtney - Posted on Oct 31, 2014

I’m a football coach and a business owner. I think about leadership a lot. I try to bring out the best in my employees and the young men I coach.

Maybe you’ve seen me at work. A movie about my team, Undefeated, won an Academy Award for best documentary in 2012. Let me tell you, that award wasn’t because of me. It was because of the Manassas High School Tigers. Those young men showed the world their true character.

I started my lumber business, Classic American Hardwoods, from scratch and now 120 people work for me.

You might think my story is all about Bill Courtney, business whiz, taking his can-do know-how to a struggling football team and leading a bunch of directionless boys to their first winning season in years. Well, you’d be wrong.

If there’s one thing my life in business and coaching has taught me, it’s that success is not about me. Leadership is not about giving orders. And character is not the same as self-reliance.

How do I know? Because the year before that documentary came out, I was going through my own crisis of character. I had no problem encouraging my employees and the boys on my team to do their best and pick themselves up when they fell.

But what would I do when an emotional wound from deep in my past literally showed up on my doorstep one day? I had to let go of a burden I’d been carrying since childhood. I had to follow God’s lead and do one of the hardest things I’ve ever done. I wasn’t sure I could do it.

I grew up in Memphis. I love this city, but I did not love my childhood. When I was four, my dad left us. My mom did her best to raise me right, juggling work and parenthood.

She drove me to sports practices and games, disciplined me when I needed it and always made sure I knew she loved me. She taught me lessons about relationships that still stick with me after 22 years of marriage to my beloved wife, Lisa.

Lisa and I have four kids. I guess I’ve worked so hard at being a good husband and father because I didn’t want to end up like my dad.

Every now and then he’d show up out of the blue and take me to watch a movie or shoot hoops. But then he’d disappear again. He never called. If I wanted to talk to him, I had to pick up the phone.

Dad remarried a woman with a son named Chip, and after that I almost never saw him.

It was bad enough not having a father to teach me how to shave, or tie a tie, or stick up for myself. When I realized Chip had basically replaced me in Dad’s heart, I felt so rejected. Chip had red hair like mine, and that made it even worse.

One late afternoon in ninth grade, our JV football team beat our rival in a hard-fought game. I scored the winning touchdown on a 40-yard run. I grabbed my equipment and headed for the field house, almost floating on air.

Then I saw my teammates walk off the field with their dads carrying their helmets, which gleamed under the lights. That brought me crashing down to earth. What was wrong with me that my dad wasn’t there? Why didn’t he love me?

I dealt with my hurt by overachieving. I won an academic scholarship to the University of Mississippi and worked three jobs to put myself through school. After graduating I married Lisa and worked my way up to vice president at a local lumber mill.

Then I took a big risk and started my own company with two others from the mill. Though the September 11 terrorist attacks happened days after we opened, we managed to make the company a success.

In 2003 one of my employees asked if I’d put in a few weeks as a volunteer football coach at Manassas High in inner-city North Memphis. He’d been volunteering there.

“The guys look like they can play,” he said. “They just need some guidance. Mentors.” There were sure to be boys on that team whose dads had walked out on them. I jumped at the chance to be a mentor, maybe even a surrogate father for them.

I thought I’d work with the kids just for spring practice. Two weeks turned into six and a half years. The Tigers went from winning only seven games in the decade before I arrived to winning half their regular season games and making the playoffs in 2003 for the first time in school history.

I believe players win football games. Coaches win players. I proved my commitment to those boys by getting to know each one of them personally. I visited them at home if they skipped practice. I helped them land college scholarships.

They played better football not because I’m such a genius at the X’s and O’s but because they trusted me. I helped them trust themselves.

I came to love those boys. I saw myself in them. The more they grew as young men, the more I found myself wishing I’d had that same kind of mentorship.

I kept thinking about my dad. And that made me angry. Every Father’s Day and Christmas I became withdrawn and irritable. Lisa bore the brunt of it. I tried to stuff my feelings down. They didn’t stay down.

The breaking point came when Lisa ended up becoming friends with none other than the wife of Chip, my dad’s stepson. Really? Of all the people to come back into my life, it had to be him? By then I hadn’t seen my dad in 22 years.

Every night I asked God for forgiveness for all the dumb things I’d done that day—cussing in front of my players, some petty argument at work or with Lisa. And I prayed about my dad, all the anger I felt.

God never seemed to answer those prayers directly. But each day I found myself thinking more about Lisa and the kids, how much I loved them. Was God telling me not to worry about my dad because I had a family of my own now? That wasn’t particularly helpful.

“It’s interesting about Chip’s wife,” Lisa said one day. “She had a rough relationship with her dad too.” She gave me a long look. It was fall, midway between Father’s Day and Christmas.

“She said she could help me set up a meeting with your dad,” Lisa continued.

“Really,” I said.

“Yes, Billy, really. We both know how much he weighs on you, even if you try not to show it. Maybe seeing him would help.”

I was about to reply that one awkward meeting could not possibly heal decades of pain. But all of a sudden I remembered my prayers. And in that instant I realized what God was trying to tell me.

My love for my family—that’s exactly how God loved me. He loved me so much he forgave me when I let him down. Just like I did with Lisa and the kids. Heck, just like I did with my employees or with the boys on my team.

God was telling me—when you get down to it, Jesus showed the whole world 2,000 years ago—that forgiveness is at the heart of his love. Which meant it had to be at the heart of my love too. Not just when it was easy, like at home. But when it was hard. Like with my dad.

If I wanted to free myself from anger and hurt, I had to meet my dad and tell him to his face I forgave him.

But did I forgive him? There was only one way to find out.

Lisa made the arrangements and a few weeks later I was standing in my living room nervously waiting for Dad to arrive.

The doorbell rang and there he was, on my porch. It was a shock to see him in his sixties, with white hair. We sat down in the living room. Right away he started up with some half-baked excuses. I cut him off.

“I want you to answer one question,” I said. “Why did you never call me?”

More excuses. Suddenly, he looked at me with an anguished expression. “Oh, Bill,” he said. “I’m so sorry. I’m so very sorry. I’ve missed out on so much.”

My reply seemed to come from someplace deep inside, someplace I hadn’t even known existed. “Dad,” I said, “that’s all I wanted to hear. I completely forgive you. I don’t want you in your twilight years to suffer guilt.

"I’m married with four kids and a business, and I’m in such good shape. You didn’t injure me permanently. We all make mistakes. I forgive you.”

The room fell silent. Then Dad started bawling. Maybe we both cried, but I think my feelings were too big for tears. After that there wasn’t much more to say. Dad got up to go.

I followed him to his car. He promised to come to my kids’ sports games when he could. “I’m so sorry,” he began again, but I stopped him.

“You don’t have to say that anymore,” I said.

He looked relieved. We said goodbye and he drove away.

I’ll be honest. Dad and I are still not buddy-buddy. He’s come to some of my kids’ games, like he promised. He sends birthday cards and e-mails, and calls now and then. I’m grateful he’s a part of our lives.

I’m even more grateful for something else. For years I was like a football player on a team with a history of defeat, mired deep in my hurt. I could have stayed down, like the Manassas Tigers during their long losing streak.

But God showed me a better way. He told me to forgive my father and I did. I’m so glad I followed his lead.