O ȘEDERE TEMPORARĂ ÎN PARIS, TEXAS – Partea 2.1
După câteva săptămâni, soarta s-a întors în favoarea mea; așa că m-am ridicat și am început să merg prin stația de triaj – mergeam undeva, dar nu știam unde. Am realizat din nou că nu am prieteni. Deja era decembrie prin acea perioadă și vântul din Texas bătea prin preerie de parcă era cel mai puternic viscol pe care l-am văzut; și m-am gândit: “Oh, dacă aș avea măcar un dolar acum sau un loc din care aș putea câștiga un dolar!” Dar nu aveam, așa că nu puteam decât să las soarta să își urmeze cursul și să aștept ceva ce părea a fi sfârșitul.
Cândva, spre amurgul nopții (și nu voi uita acest moment prea curând), am intrat într-un vagon plin de fân și, după o vreme mi-am dat seama că acesta a început să se miște. Nu mi-am dat seama în ce direcție mergeam, dar mergeam undeva. Pe la ora nouă, trenul a oprit și m-am dat jos din vagon. Mi-am dat seama că mă aflu în Paris, Texas, un orășel la granița de nord a statului. Neștiind încotro să mă îndrept, am început să merg spre nord. Nu știam unde voi sta în acea noapte, dar în câteva minute am ajuns într-o piață deschisă. În ambele părți existau localuri și chiar și unul sau două restaurante.
Într-unul din acele restaurante, bărbații și femeile luau prânzul și bărbații beau ca și când se simțeau foarte bine. Am intrat într-un local și m-am așezat lângă un cuptor. M-am uitat la mulțime și m-am întrebat dacă vreunul din ei mi-ar da măcar 25 de cenți, prețul unei mese în acea perioadă.
Cum acest lucru nu părea foarte probabil, după ce m-am uitat la oamenii de acolo și m-am și încălzit, am ieșit din nou în stradă. A fost foarte frig în acea noapte; de fapt, nici nu cred că am văzut o noapte mai rece decât aceea în Texas. Ninsese toată ziua și încă ningea mărunt și repede. Vântul vuia dinspre nord și hainele mele de vară nu îmi țineau deloc de cald. Mă simțeam de parcă aș fi fost dispus să îmi dau toată viața. Am stat pentru câteva minute în ușa unui local, uitându-mă în susul și josul străzii, întrebându-mă încotro să mă îndrept sau cu cine să vorbesc. Mă gândeam că această lume e una nemiloasă și bătrână și că nimănui nu îi pasă dacă eu trăiesc sau nu.
În tot acest timp, mintea mea se întorcea în copilărie, în perioada în care mama și tatăl meu trăiau. Mă simțeam rău numai când mă gândeam la situația în care mă aflam; dar știam că trebuie să fac ceva în curând, așa că am ieșit în zăpadă și am început să merg în susul străzii. Când am ajuns la colț, am văzut un bărbat cu o privire binevoitoare stând lângă un stand mic, destul de ciudățel. Cel mai bine pot descrie acel stand ca având un sistem de rulare la fel de mare ca un cărucior de copii. Cuva aceea era făcută dintr-o cutie de vreo 45 de cm lățime (aprox. 18 inci), vreo 18 cm adâncime și, după câte îmi amintesc, vreo 90 cm lungime (aprox. 3 picioare).
Acest bărbat mi-a zâmbit și, vorbind pe un ton destul de binevoitor, mi-a spus ceva de genul: “Cam frig în seara asta!” “Da”, am răspuns eu. “În special pentru cineva care este încă îmbrăcat în haine de vară.” Mergând mai departe, nu am putut să mă abțin să nu mă uit înapoi către el. Am mers câțiva pași și am avut apoi sentimentul că ar trebui să mă întorc și să vorbesc cu acel om, să aflu mai multe despre el, pentru că avea o privire foarte prietenoasă. Așa că m-am întors și am mers din nou către el.
Ajungând în dreptul lui, el m-a întrebat dacă aștept pe cineva; și eu i-am răspuns: “Da și nu.” Când m-a întrebat unde locuiesc, eu i-am zis: “Domnule, sunteți cel mai binevoitor om cu care am vorbit și pe care l-am văzut de multă vreme, așa că vă voi spune câteva lucruri și vă voi cere sfatul.” I-am spus cât am putut de precis despre locurile în care am fost în ultimele trei sau patru luni, de unde am venit în acea noapte și tot ce am putut legat de aceste lucruri. El mi-a spus: “Băiete, îmi pare rău de tine și știu ce ai nevoie. Nu-i așa că ești înfometat și obosit și înfrigurat și ți-e somn?” Eu am spus: “Domnule, v-ați dat seama foarte bine.” El mi-a spus apoi că dacă pot mânca ce are el să îmi dea, atunci mă va hrăni cu toate tamalele pe care puteam să le mănânc. Eu am spus: “Domnule, nu am mai văzut niciodată această mâncare, dar dacă sunt bune de mâncat, puteți să îmi dați câteva.”
Așa că el a zâmbit prietenos și mi-a spus că mi le va da în funcție de cum le mâncam, pentru că dacă se răceau nu mai erau așa de bune. Așa că am mâncat jumătatea de duzină pe care mi-a dat-o, iar apoi el mi-a arătat cum să iau cojile de porumb de pe mâncare și ce parte să mănânc. Pentru mine, acea cină a fost una foarte copioasă. M-am uitat la el, cerându-mi parcă scuze din priviri, dar el mi-a zis să continui, pentru că îi plăcea să mă vadă mâncând. Cred că în acea seară am mâncat vreo trei duzine de tamale. Bărbatul m-a întrebat care e numele meu; și după ce i-am zis, el mi-a spus: “Nu cred că vei găsi vreun loc în care să stai, așa că mai bine vii în casa mea în noaptea asta.” M-am uitat în jurul meu și nu am putut să mă abțin să nu mă gândesc că era, într-adevăr, adevărat că Dumnezeu sau altcineva a făcut în așa fel încât eu să am un loc în care să dorm în acea noapte. Așa că bineînțeles că am acceptat invitația. Nu știam ce fel de loc era acela în care voi sta, dar nici nu mă interesa prea tare; așa că după vreo jumătate de oră el a zis că putem să închidem standul și să mergem să dormim. Așa că am plecat spre casa lui.
No comments:
Post a Comment