O ȘEDERE TEMPORARĂ ÎN PARIS, TEXAS - Partea 2.2
După ce am mers opt sau nouă străzi, am ajuns la o reședință comfortabilă din partea vestică a orașului. Chiar înainte de a ajunge acolo, el m-a întrebat din nou cum mă numesc; și eu i-am spus să îmi zică Tom Jenkins.
Vedeți voi, în acea perioadă încă foloseam numele tatălui meu vitreg. Acest lucru explică partea Jenkins a acestei povestiri. Ne-am apropiat de casă și el și-a lăsat micul stand pe o cărare ce ducea spre intrare, a deschis ușa, s-a tras cu un pas înapoi și mi-a spus să intru și să mă simt ca și când aș fi acasă. Vai, ce bine a sunat!
Am intrat apoi într-o cameră ce s-a dovedit a fi sala de mese a acelei case. Lumina era aprinsă și, așezată la masa din sufragerie, cosând, stătea o doamnă mare de vârstă mijlocie care, după ce am intrat noi în camera, s-a uitat peste ochelari și a spus cu un ton mămos: "Bună seara." Numele acestui bărbat era James Crowson. El a spus: "Katy, am adus acasă un prieten de-al nostru din Kansas. Vreau să îl cunoști pe domnul Jenkins." Ne-am salutat și nu pot spune exact cum am simțit că a fost introducerea, pentru că evenimentele s-au petrecut foarte repede și lucrurile au fost complet diferite față de ritmul pe care l-am avut în trecut, așa că presupun că m-am comportat destul de ciudat.
După ce am fost prezentat, m-am așezat într-un balansoar mare din spatele sobei și am început să povestesc totul despre cum ne-am întâlnit. Desigur, doamna a vrut să știe și despre mama și tatăl meu. După cum știți, povestea pe care a trebuit să o spun a fost una tristă; și văzând că într-adevăr dorea să știe, mi-am deschis inima. Părea că noii mei prieteni erau atât de interesați de mine, încât trebuia să le spun totul. După ce am vorbit o perioadă și am discutat puțin și despre istoria mea, ea a spus că ar presupune că ne-ar plăcea o ceașcă de cafea caldă – că nu putea ghici niciodată pe cine va aduce Jim acasă cu el, dar știa că oamenilor le plăcea întotdeauna o ceașcă de cafea.
I-a spus lui Jim să stea cu mine cât timp ea va pregăti un mic prânz. Și în acel moment mi-am dat seama că există și niște oameni buni în această lume. Cât timp ne-am băut cana caldă de cafea și am mâncat prânzul, el mi-a spus că aș putea dormi într-o cameră chiar de lângă sala de mese. Doamna bătrână a aprins lumina în cameră, a îmbrăcat păturile de pe un pat mare de pene și mi-a vorbit atât de amabil, încât aș fi vrut să stau acolo pentru tot restul vieții mele. Mi-a spus că pot merge să dorm oricând doresc; și, bineînțeles, eram pregătit în acel moment, deoarece aveam mare nevoie de somn.
După ce am intrat în cameră și am închis ușa, m-am așezat pe marginea patului și mi-am dat jos pantofii. Încă mă gândeam la ce fel de oameni cunoscusem în acea zi, deoarece păreau așa de mărinimoși și atât de diferiți de toți ceilalți oameni pe care i-am cunoscut de când plecasem de acasă. Mult timp după ce m-am întins pe pat am stat treaz să mă gândesc la noii prieteni și la cât va dura această situație până când, într-un final, nu știu cât era ceasul, m-am cufundat într-un somn liniștitor.
Dimineața următoare a fost foarte frig și nu aveam nici măcar un lucru pe care trebuia să îl fac. Nu voiam să merg acasă și nici nu îmi păsa de lucru, pentru că nu știam ce puteam să fac. Un lucru știam – și anume că am găsit un om despre care credeam că e un prieten adevărat. Domnul Crowson m-a întrebat ce meserie aveam și i-am spus că am fost miner.
“Cât timp ai lucrat în mine?”, m-a întrebat apoi. “Am început să lucrez în mine de când aveam vreo doisprezece ani”, i-am răspuns.
Apoi m-a întrebat dacă știu încotro mă îndrept sau dacă doream să îmi găsesc un anumit loc de muncă. După ce i-am spus că nu știu încotro mă îndrept și nici nu îmi pasă, ci că doar nu îmi doresc să merg acasă, bineînțeles că amândoi au fost foarte interesați și m-au întrebat de ce nu vreau să merg acasă. Le-am spus că, de fapt, eu nu am un loc pe care să îl numesc acasă. Păreau niște oameni atât de buni, încât mi-am deschis inima și le-am spus întreaga mea istorie.
Nu m-am putut abține și am lăsat să curgă câteva lacrimi, deoarece chiar credeam că nu am nicio casă și niciun prieten (acum, chiar aici, prietenii mei, vreau să spun următorul lucru – atunci când ți-ai pierdut mama, ți-ai pierdut și cel mai bun prieten). În timp ce le spuneam povestea mea, amândoi deveneau foarte grijulii și întristați și singurul lucru pe care puteau să îl zică a fost: "Bine, bine." Doamna Crowson avea lacrimi în ochii și domnul Crowson mi-a spus: "Știi ceva, fiule, cred că o să pot rezolva să rămâi aici cu noi în această iarnă și să fii parte din familie. O să îți pregătesc un alt stand pe care să îl cari în jos către depozit și vom merge de acum încolo cu două standuri în loc de unul. Vei putea să locuiești cu mine, nu te va costa nimic și îți voi da jumătate din ce câștigi."
Încă aveam sentimentul că trebuie să călătoresc și nu puteam să scap de el. Voiam să rămân cu ei, dar în același timp și să îmi continui drumul. M-am uitat la acel viscol ce încă venea din nord; era atât de rece, încât puteai auzi un cal ce se plimbă prin zăpadă de la o stradă distanță. Am analizat situația și m-am întrebat care ar fi cea mai bună decizie pentru mine.
Dl. Crowson mi-a spus să mă gândesc foarte bine. "Fiindcă, bineînțeles, nu voi mai avea nevoie de ajutorul tău când va veni primăvara, deoarece volumul de lucru va scădea și nu voi avea nevoie decât de un stand. Îmi pare rău pentru tine și chiar vreau să te ajut, dar asta este singura modalitate prin care știu să o fac", a spus el.
Așa că m-am uitat din nou la viscolul de afară și m-am întrebat cum ar fi să vând tamale fierbinți, pentru că altceva nu părea că aș putea face. Dar când mă gândeam la patul călduț pe care l-aș avea în fiecare noapte și la mâncarea bună pe care urma să o mănânc, m-am decis să rămân. Le-am zis că nu știam nimic despre vânzarea de tamale fierbinți; singurul lucru pe care îl știam despre ele e că sunt foarte bune la gust. Ei m-au asigurat că nu e nicio problemă că nu știu nimic și că ar fi și o ocazie bună pentru mine să îmi pot lua niște haine bune. Au spus că simțeau că am luat o decizie înțeleaptă.
După ce situația a fost stabilită, Jim și cu mine am plecat să ne facem cumpărăturile necesare ca să putem să facem tamale fierbinți. Pe la ora trei în acea după masă acestea erau deja gata și mi-am dus apoi standul în fața depozitului ca să vând marfa.
Înainte de ora opt seara am vândut tot ce am avut și mie mi-au rămas vreo 1.75$. Deoarece de obicei lucram pentru un dolar pe zi, suma aceasta mi se părea mare. Eu aș fi lucrat și pentru cincizeci de cenți pe zi în loc să fur, pentru că atunci când aveam opt ani, mama m-a învățat o lecție valoroasă în timp ce mă bătea cu un băț de hicori pentru că am furat o ceapă albă mare.
Am lucrat aici până în primăvară și chiar nu erau destui clienți pentru două standuri. Până atunci adunasem câțiva bănuți, hainele mele erau acum bune, așa că într-o dimineața a lunii martie, am spus familiei Crowson că mă gândeam să văd ce altceva mai există pe lumea asta. Așa că, după ce m-au invitat să mă întorc să îi vizitez oricând îmi doresc, mi-am lăsat în urmă prietenii și m-am dus către depozit. Totuși, era prea mult pentru mine să plătesc un tren care să mă ducă departe, dar am găsit unul care mergea spre Hugo, Oklahoma.
A TEMPORARY STAY AT PARIS, TEXAS - PART 2.2
After we had walked about eight or nine blocks, we came to a comfortable looking residence in the west part of the town. Just before we got to the house he asked me again what my name was; and I told him to call me Tom Jenkins. You see I was going under my stepfather’s name at that time. That accounts for the Jenkins part of this story. We approached the house, and he left his little buggy over on one side of the walk leading up to the house, opened the door, stepped back, and told me to go in and to feel that I was at home. My, that sounded good!
We went into what proved to be the dining room of that house. The light was lit and, sitting by the dining room table, sewing, was a large middle-aged lady who, upon entering the room, looked over her glasses and spoke in a motherly way, “Good evening.” Now this man’s name was James Crowson. He said, “Katy, I brought home a friend of ours from up in Kansas. I want you to meet Mr. Jenkins.” We greeted each other and, really, I can’t tell just how I received the introduction because the change in the run of things had taken place so quickly, and everything seemed so entirely different from the pace I had made before, that I suppose I acted rather queer.
Upon being invited, I took a big rocking chair behind the stove, and he began to relate just how he had met me and told all about it. Of course, she wanted to know about my mother and father. As you know, the story was sad that I had to tell; and seeing she really wanted to know, I opened my heart to her. It seemed as though my new-found friends had taken such an interest in me that I must tell them all about myself. After talking awhile and discussing a little of my history, she said that she supposed we would like a warm cup of coffee and that she never could tell just who Jim would bring home with him, and they always liked a cup of coffee.
She told Jim to entertain me while she got us a small lunch. Now listen, right then is when I realized that there were some good people in this world, anyhow. When we had a warm cup of coffee and a lunch, he told me that I might sleep in a room just off the dining room. The good old lady lit the light in the room, turned down the covers of a large feather bed, and spoke so kindly to me that I wanted to stay there all the rest of my life. She told me that I might retire any time I wanted to; and, of course, I was ready right then, and I felt very much in the need of sleep.
Upon entering the room and closing the door, I sat down on the side of the bed and took off my shoes. I still wondered what kind of people I had met up with; they seemed kindhearted, so different from anyone I had met before since I had left home. Long after I retired, I lay awake still thinking about my new-found friends, and wondering how long this would last until finally, I don’t know what time it was, I fell into a peaceful sleep.
The next morning it was very cold, and I had no object in view, whatever. I did not want to go home, and didn’t care about going to work because I didn’t know what I could do. I knew just this much--I had found what I thought was a real friend. Mr. Crowson asked me what kind of trade I had, and I told him that I was a coal miner. “How long have you worked in the mine?” he then asked me. “I went to work in the mines when I was about twelve years old,” I replied.
He then asked if I knew where I was going or if I had a job in view. When I told him I didn’t know where I was going and didn’t care where I went, just so I didn’t go home, of course they both seemed interested and they asked me why I didn’t want to go home. I told them that I really didn’t have a home. They seemed so good to me that I opened my heart and told them my whole history.
I couldn’t help letting a few tears fall for I really thought I had no home and no friends. (Now right here, my friends, I want to say this much--when you have lost your mother, you have lost your best friend.) As I told them my story, they looked very thoughtful and sad, and all they could say was, “Well, well.” Mrs. Crowson sat with tears in her eyes, and Mr. Crowson said to me, “Now look here, son, I believe I can fix it so you can stay here this winter with us and be just one of the family. I will fix up another wagon, and you can take it and down by the depot, and we will run two wagons instead of one. I will give you half of what you make, and you can board with me, and your board won’t cost you anything, and half of the money you take in will be yours.”
Now, I still had a roaming feeling, and really couldn’t get away from that feeling. I wanted to stay with them, but I wanted to go on, too. I looked out on that blizzard still coming from the north; it was so cold that you could hear a horse walk through the snow a block away. I studied the situation over, and I asked myself which would be better for me.
Mr. Crowson told me to study it over very carefully. “Because, of course, I can’t use you when spring comes as trade will go down so as to make only enough trade for one wagon. I feel sorry for you, and I really want to help you, and that is the only way I know to do it,” he said.
So I looked once more out on the blizzard and wondered how I would sell hot tamales, because I really didn’t see much to be made at it. But when I thought of the nice warm bed I would have every night and the real food I would have to eat, I decided to stay. I told them that I didn’t know a thing about selling hot tamales; the only thing I knew about them was they were good to eat.
They assured me that this would be all right and that it would be a good way for me to get some clothes. They said they thought I had made a wise choice. So the matter was settled, and Jim and I went down and got our supplies for the day so that we could make our hot tamales. About three o’clock that afternoon we had them all ready, and I pushed my wagon down in front of the depot to sell my load.
Before eight o’clock that night I had sold out, and I had about $1.75 for myself. This seemed a lot to me because I had been working for a dollar a day. But I would work for fifty cents a day before I would steal, because, when I was about eight years old, my mother taught me a real lesson to the tune of a hickory stick for stealing just one big white onion.
I worked at this job until spring, and then there was not enough business for two wagons. I had a little money saved up, and my clothes were good, so one morning in March I told the Crowsons that I believed I would try to see some more of the world. So after receiving an invitation to come back to see them whenever I wanted to, I left my good friends and went down to the depot. Now, it was out of the question for me to pay train fare anywhere, but I caught what was then an outgoing train in Hugo, Oklahoma.
